Într-un fel, mi-e milă de el. L-am tocat cu vîrf și îndesat. În același timp, ar trebui să-i fiu și recunoscător. M-a lăsat să-mi fac meseria și să strig în pustiu.
La sutele de articole unele și nepoliticoase nu mi-a trimis bătăușii pe cap. N-a făcut ca Traian Băsescu. A tratat libertatea cu același dispreț cu care a privit nemulțumirile populației.
Eșecul lui este și eșecul nostru. Ține și de un anume masochism. L-am suportat zece ani ca să avem la plecare o bucurie mai intensă. Parcă am fi strîns din dinți preț de două mandate ca să-l vedem cum se topește călare pe o bicicletă pe un drum pustiu spre granița României în orizontul gri de decembrie. Să-l vedem spășit și anonim în lumea pentru care a dat din cap. Să știm un anonim în Vest!
Refuzul PSD-ului de a-l ajuta să candideze la parlamentare fără demisia din funcție este corect. O prevede și Constituția. La cîte fiere a vărsat peste PSD, numai o suținere pentru Senat și o imunitate îi mai trebuiau. El voia să ne emoționăm la răceala pietrei peste care sîngele cald se scurge de mii de ori.
Probabil că președintele Iohannis se aștepta ca PSD-ul să mai și pună umărul la alegerea lui ca senator, de unde să-l mai audă strigînd „moarte PeeeSeeeDeee!”.
Refuzul PSD-ului pare o răzbunare. Pare doar. Este ceva mi mult și mai grav. Este semnul unui dipreț la care a ajuns cea mai mare parte din populație pentru cel care a reprezentat România vreme de zece ani de zile. Ca în cazul celorlați președinți.
Rămînem pe locul întîi în clasamentul țărilor care își demonizează președintele.
Autor: Cornel Nistorescu
Sursa: https://www.cotidianul.ro/frica-lui-iohannis-de-anonimat/#google_vignette