Ultima „constatare” revine cu regularitate în reportajele Associated Press, Wall Street Journal şi New York Times.
Adevărul este însă că principalul pilon de susţinere al economiei nu este consumul privat. Sunt investiţiile. Cheltuielile companiilor pe bunuri de capital, tehnologii noi, antreprenoriat şi îmbunătăţirea productivităţii sunt mai semnificative în susţinerea economiei şi a unui standard de viaţă mai ridicat. Într-un ciclu de afaceri, producţia şi investiţiile determină intrarea, dar şi ieşirea, din recesiune; cererea din sectorul de retail este cea mai stabilă componentă a activităţii economice.
Putem accepta ideea că sumele plătite pentru cheltuieli de consum reprezintă 70% din produsul intern brut, dar jurnaliştii ar trebui să ştie de la un curs introductiv de Economie că PIB-ul măsoară doar valoarea bunurilor finale. Acesta exclude în mod intenţionat o mare parte din totalul activităţilor economice – producţia intermediară sau bunurile procesabile specifice fazelor de manufactură sau comerţ en-gros – pentru a evita ca valoarea acestora să fie considerată de două ori. Am calculat că totalul cheltuielilor (vânzări şi încasări), în toate fazele activităţii economice, este mai mult decât dublul produsului intern brut (folosind încasările firmelor, conform datelor procesate de Fisc în fiecare an). Prin această măsură – cu ajutorul căreia am dublat cheltuielile interne brute – consumul constituie doar 30% din totalul activităţilor economice, în timp ce investiţiile companiilor (incluzând bunurile intermediare) reprezintă mai mult de 50%.
Aşadar, adevărul este exact opusul: consumul privat este efectul, nu cauza, unei economii sănătoase şi productive.
Acest adevăr predomină şi pe piaţă: oferta pune în mişcare economia, nu cererea. Economiile personale, productivitatea şi progresul tehnologic sunt cheia creşterii economice. Principiul a fost descoperit şi dezvoltat de eminentul economist francez Jean-Baptiste Say în prima parte a secolului al XIX-lea şi este cunoscut şi sub numele de „Legea lui Say”. Dealtfel, el a inventat cuvântul „întreprinzător” pentru a descrie acel catalizator elementar al performanţei economice.
Retail-ul este un indicator economic relevant? În fiecare lună The Conference Board publică lista Principalilor Indicatori Economici pentru Statele Unite şi alte nouă state. Pentru Statele Unite, aceşti indicatori sunt:
– comenzile noi primite de producători;
– autorizaţiile de construcţie;
– solicitarea drepturilor de şomaj;
– media săptămânală a orelor de producţie;
– oferta reală de monedă;
– preţurile acţiunilor;
– curba profiturilor;
– comenzi noi pentru bunuri de capital care nu ţin de sectorul apărării;
– performanţa comercianţilor;
– indexul aşteptărilor consumatorilor;
Aşa cum puteţi vedea, toţi indicatorii se referă la fazele incipiente ale proceselor de producţie şi ale activităţilor de business.
Dar cum rămâne cu Indexul de Încredere a Consumatorului (Consumer Confidence Index) pe care mass-media îl evidențiază în fiecare lună? Se pare că numele induce în eroare. Întrebările adresate consumatorilor se axează mai mult pe condiţiile mediului de afaceri decât pe comportamentele de consum. Iată care sunt întrebările prin care sunt constatate „aşteptările” consumatorilor:
1. Condiţiile actuale de business sunt bune, rele sau normale?
2. Vă aşteptaţi ca aceste condiţii să fie bune, rele sau normale pe parcursul următoarelor şase luni?
3. În momentul de faţă, oferta pieţei de muncă este abundentă, nu atât de abundentă sau limitată?
4. Vă aşteptaţi ca oferta pieţei de muncă să fie mai abundentă, nu atât de abundentă sau limitată de-a lungul următoarelor şase luni?
5. Plănuiţi să cumpăraţi un automobil/apartament/aparat electrocasnic nou sau second-hand [notă: acestea sunt bunuri de consum durabile, spre deosebire de bunurile de capital durabile] în următoarele şase luni?
6. Plănuiţi o vacanţă în ţară sau în străinătate în următoarele şase luni?
Cu alte cuvinte, mult lăudatul index de încredere a „consumatorului” este mai degrabă o previziune a consumatorilor pentru mediul de afaceri, piaţa muncii şi bunurile de consum durabile, nu pentru „vânzările en-detail” şi cheltuielile populaţiei. Acesta nu adresează nici o întrebare despre alimente, îmbrăcăminte, divertisment sau alte cheltuieli de termen scurt, pentru că acestea rareori suferă modificări de la o lună la alta.
Realitatea este că sumele cheltuite pentru afaceri şi investiţii sunt adevăraţii indicatori reprezentativi pentru economie şi bursa de valori. Dacă doriţi să ştiţi încotro se îndreaptă piaţa de capital, uitaţi de comportamentul consumatorilor şi de sectorul de retail. Priviţi în direcţia producţiei, a cheltuielilor de capital, a profiturilor realizate de corporaţii şi a creşterilor de productivitate.
Auzim atât de multe despre importanţa consumatorului pentru că mass-media şi mediul politic încă se mai ghidează după principiile economiei lui Keynes, care susţine că cererea creează oferta. Legea lui Keynes este exact opusul Legii lui Say (oferta creează cererea). Potrivit keynesiştilor, un comportament al populaţiei orientat către consum pune în mişcare economia, iar economiile personale sunt dăunătoare atunci când activitatea economică se află în contracţie pe termen scurt.
De fapt, creşterea economiilor personale poate să stimuleze economia chiar dacă tendinţa consumatorilor de a cheltui este limitată. Un studiu recent al Băncii Federale St. Louis a concluzionat că pe termen scurt „o tendinţă mai mare de a economisi, în acest trimestru, este asociată cu un ritm mai rapid (nu mai lent) de creştere economică pentru acest trimestru şi cele următoare” (Daniel L. Thornton, „Personal Saving and Economic Growth”, Economic Synopses, St. Louis Fed, 17 Decembrie 2009).
Cum este posibil? Când populaţia economiseşte mai mult, dobânzile scad iar companiile îşi permit să înlocuiască echipamentele vechi cu unele noi, să cheltuiască mai mult pe cercetare şi extindere sau să dezvolte procese noi de producţie. Aşadar, în timp ce consumul persoanelor private poate rămâne la un nivel scăzut, cheltuielile companiilor pot creşte. Ţineţi minte că într-o economie dinamică, decizia firmelor de a întrebuinţa mai multe fonduri pentru investiţii şi de a angaja mai mult personal ţine cont atât de cererea actuală a consumatorilor, cât şi de cea estimată pentru viitor. Şi nu uitaţi că pe parcursul unei recesiuni, profiturile corporaţiilor sunt primele care îşi revin, fără o creştere a cererii din partea clienţilor, pentru că societăţile comerciale îşi pot mări profiturile prin tăierea costurilor şi redimensionarea structurii.
Pe termen lung, noile strategii de business şi comportamentul firmei de a cheltui îmbunătăţesc productivitatea şi determină o scădere a preţurilor pentru consumatori, ceea ce se traduce în mod implicit ca o creştere a puterii de cumpărare a celor din urmă. Aşa cum a concluzionat Banca Federală St. Louis, „o tendinţă mai accentuată de a economisi înseamnă mai puţin consum (pe termen scurt), dar ar putea să ducă la o creştere a capitalului investit şi, în ultimă instanţă, la un ritm mai alert de creştere economică… În medie, ritmul de creştere al PIB-ului real a fost mai mare când nivelul economiilor personale a crescut, comparativ cu perioadele în care acesta a scăzut.
Să presupunem că rolul fundamental al companiilor şi antreprenoriatului este îndeplinirea cererilor venite din partea consumatorilor şi că firmele cele mai performante sunt cele care satisfac pretenţiile clienţilor. Atunci, cine descoperă produsele noi pe care consumatorii şi le doresc? Cine este catalizatorul care determină cantitatea, calitatea şi varietatea bunurilor şi serviciilor? Este cumva consumatorul cel care a înaintat ideea de computer, SUV (Sport Utility Vehicle), fax, telefon celular, internet sau iPhone? Nu. Toate aceste progrese tehnologice sunt rezultatul geniului creativ al întreprinzătorilor, al persoanelor care au economisit şi al investitorilor care le-au finanţat invenţiile...
Olivian Ortopan
sursa: ecol.ro