Pe unde te uiți, e un imens bocet, gen ”drobul de sare”. Jelanie pentru orice, de la căpușe și țânțari, la nivelul scăzut al apelor Dunării. De parcă ești în preistorie, visând la inventarea roții!
Bă, bocitorilor digitale! România are, încă, tot ce-i trebuie să combată și căpușele, și țânțarii, și seceta, și scăderea nivelului apelor Dunării, și foamea, și bolile. Ăia de-o populează o strică! Avem primari pe care trebuie să-i cauți cu Interpolul, avem administratori de instituții publice care le-au ”privatizat” și le storc de bani. Și tot așa! Nu poate Administrația Dunării, instituție a statului, să repare una dintre drăgile alea care ruginesc, eșuate pe malul fluviului, și să adâncească șenalul navigabil? Avem șantiere navale. Cât poate fi de greu să facă reparațiile? Nu sunt bani? Dar taxe pentru navigație nu se încasează? Și atunci? Atunci e mai simplu să dai interviuri unor televiziuni jenante? Bine, stați cu deștu în trei litere!
Cum nu o să obosesc să repet: noi suntem cea mai detestabilă, și mai neputincioasă, și mai furăcioasă specie de manageri. A fi manager, în România, înseamnă, pentru toți, a fi un soi de feudal, cu șerbi pe moșie, feudal care taie și spânzură, pentru că nu răspunde în fața nimănui, și nu plătește în niciun fel costurile deciziilor lui! Plătește cineva pentru deciziile din energie? Mă opresc aici, pentru că mi-e silă de corul ăsta de bocitoare, care-și face timp să șutească banii de pe ochii ”mortului”. La muncă, bă! Nu mai stați după pomana cetățeanului! Că din banii lui trăiți, și la ”bugetari”, și la privați! Și de banii ăia primim, și de la ”bugetari”, și de la ”privați”, fix o pluă!
Autor: Constantin Gheorghe