Am avut, în timpul facultății, un coleg din Vietnam. Era prin 1975, războiul din Vietnam era, practic, terminat. Locuiam în căminele Medicinei, din Belvedere. Cinci cămine de fete, unul, de băieți, de la Aeronave. Cineva de la Rectorat sigur ne iubea!
Cum toți eram niște săraci, până la urmă, găteam în cameră, pe rezistențele alea îngropate în BCA, care țineau loc de plită. Colegul nostru vietnamez era un mic geniu al gătitului din nimic, practic. Adică din ce șuteam noi din Piața Crângași, atunci un tăpșan murdar, unde tronau câteva mese, și un soi de autoservire, de unde furam conserve, iar de pe tarabe, verdețurile obosite de soare de peste zi. Era din filmul ”Noaptea, ca hoții!”
Și în timp ce fierbeau bizareriile lui, altminteri foarte gustoase(deși nu cred că azi ar înțelege mulți amestecul de orez cu fasole în sos tomat, dres cu foarte mult leuștean, spre pildă), ascultam povești din război. Omul nostru pierduse aproape tot neamul în război, nu doar părinți, frați surori. Era o umbră în peisaj, subțire, slab și scund, motiv pentru care avusese ”plăcerea” de a trăi și lupta în lumea de sub pământ, tuneluri și încăperi, care aveau ”avantajul” că nu rămâneai neîngropat. Poveștile lui erau o lungă serie de orori. Despre care vorbea cu un soi de detașare, de parcă nu l-ar fi privit ce povestea, era doar un ”povestaș”, ca în romanul lui Llosa.
Pe vremea aia eram crâncen pro-american, și la fel de crâncen rusofob, asta e situația, nu am cum să schimb trecutul. Poveștile lui mi-au zdruncinat zdravăn pro-americanismul meu tâmp, și lipsit de nuanțe. Rusofobia urma să mai aștepte vreo două decenii, până să înceapă și ea să crape, cam în vremea războiului civil din Iugoslavia.
Cu ceva am rămas din anul ăla petrecut la povești și la mestecat în oală alături de prietenul meu vietnamez. Cu ura față de război, și cu dorința de a nu-i cunoaște ororile până când dau colțul. Am avut și coșmaruri de pe urma unor povești: mă întrebam mereu dacă aș avea puterea lui de a îndura ce îndurase el în anii ăia. Părea că am avut noroc, și că, după schimbarea de sistem, unde am trăit ororile economice ale ”reformelor” presupus necesare instalării capitalismului biruitor, după ce am văzut alte orori în jurul României, măcar de război am scăpat. Ei bine, acum nu mai cred că scăpăm neșifonați. Recunoașterea celor două republici separatiste din Ucraina de conducerea Rusiei, după ședința de azi, de la Moscova, este începutul unui proces care va duce la al treilea război civil din Europa. Cel precedent tot din ura față de ruși a pornit, până la urmă. Și în interbelic țările europene au avut lideri de doi bani, abjecți în gândire și în practica guvernării. Și ce vine acum tot de la lideri de doi bani ni se trage, și de la convingerea că unii s-au născut stăpâni în Europa, iar restul, slugi.
Nu am învățat nimic din istoria ultimilor o sută și ceva de ani. Valorile europene sunt o ficțiune. Totul începe și se termină cu lăcomia câtorva indivizi ce vor mereu mai mulți bani, mai multă putere, mai mulți sclavi, mai multă libertate de a face doar ce le trece prin minte. Pentru ei viața unuia ca mine nu contează. Viața oamenilor, în general, nu contează. Contează doar dorințele lor demente, voința lor de a arăta că nu le pasă de nimeni și de nimic. Că ei sunt deasupra tuturor, chiar și deasupra Divinității. Pentru ei războiul este doar un instrument de putere. El, războiul, îi ocolește, nu-i privește direct. Oricare ar fi tabăra învingătoare, ei sunt întotdeauna câștigători.
Așa că poveștile prietenului meu vietnamez îmi vor vizita din nou visele. Și exact asta nu-mi trebuie acum. Dar eu nu am nicio putere, și nu pot controla nimic din ceea ce mi se, și ni se, întâmplă. Nu ne mai rămâne decât libertatea de a ne sinucide, când lucrurile devin insuportabile. Cam puțin, după milenii de evoluție a civilizației…
PS: dacă vreți să știți de ce e de neclintit Arafat, ascultați ce spune Radu Tudor despre activarea mecanismului european de protecție civilă, și trimiterea de oameni din SMURD în Ucraina. Eu v-am spus de vreo două luni că Arafat a poziționat cel puțin un spital de campanie dincolo de graniță. Iar dacă v-ați întrebat ce a fost cu elicopterul ăla american care bântuia pe lângă Suceava, să știți că ea unul MedEvac, care lua ”răniți” din Ucraina(de asta ateriza pe câmp) și-i aducea în România. Asta e, have a happy war!
Autor: Constantin Gheorghe