Noi nu facem cultură pentru mase, noi facem cultură pentru elite!” Cu vorbele astea s-a înscăunat ministru al Culturii Andrei Pleșu, în decembrie 1989. Vorbe care, în paranteză fie spus, au fost și șutul în cur dat lui taică-meu, cel care îi făcuse ușor huzurul la Tescani. Trecem.
Acum culegem ce a semănat ceata elitistă a lui Pițigoi, în frunte cu înfulecătorul de ecleruri și de ouă Benedict. ”Cultura pentru elite” este, cu program, un imens aparat de de-culturalizare în masă. S-a acreditat ideea că fenomenul ”culturii de masă” se rezuma la ”Cântarea României”, lucru absolut fals. ”Cântarea României” a fost doar un apendice, și, până la urmă, lăsând de o parte excesele cultului personalității, a avut și ea un impact pozitiv asupra procesului de acces la cultură al unei majorități a populației.
Cei care mai știu despre ce a fost vorba, Direcția Culturii de Masă din CCES(Ministerul Culturii) avea, printre altele, în compunere, toate bibliotecile din țară, cu excepția celei a Academiei, muzeele etnografice, gen ”Muzeul Satului”, Universitatea Populară, Institutul de Etnografie și Folclor, mișcarea artistică de amatori, care era păstrătoarea tradițiilor, obiceiurilor și culturii populare, școli populare de artă, cinecluburi.
Asta a adus în sălile de spectacole profesioniste un public numeros, care începea să înțeleagă și să aprecieze actul cultural, în diversitatea lui. În mișcarea artistică de amatori(bine mersi, vioaie și acum în Occident!) s-au lansat și afirmat creatori care au intrat apoi în mișcarea profesionistă. Erau o mulțime de teatre de amatori, care se bucurau de sprijin din partea profesioniștilor: actori, regizori, scenografi. Erau cursuri de pictură, sculptură, artă fotografică.
Cum să nu urască elitele românești, os de os boieresc, accesul la cultură al ”slugilor”? Nu contenesc să spun: țara asta este bolnavă de elitele ei! Ce au produs cu adevărat durabil aceste elite? Ce produc acum?
Nu spun o clipă că trecutul comunist trebuie acceptat necritic. Dar să-l acceptăm, cu critici, cu tot. Să tragem linie, să vedem ce a fost rău și condamnabil, ce a fost bine și folositor, chiar și acum. Sala Dalles, spre pildă, trage să moară. Câți tineri din mediul muncitoresc sau din mediul rural mai calcă printr-o sală de spectacole? Printr-o bibliotecă? Singurul lor contact cu ceea ce cu greu se poate numi, totuși, cultură, este accesul moca la ”spectacolele” plătite de primării din bani publici. Altceva?
Dacă nu facem ceva pentru democratizarea accesului la cultură, în curând se va alege praful de tot ce mai avem: teatre, muzee, filarmonici. Vor muri din lipsă de ”combatanți”. Iar cultura ”profesionistă” va muri din lipsa unei baze serioase de recrutare. Lucrurile sunt legate. Numai noi facem prostia să judecăm lucrurile pe bucăți. Și avem rezultatele pe care le avem…
Autor: Constantin Gheorghe
Sursa: Constantin Gheorghe