Să ne înțelegem bine: nu fac/nu facem mișto de război. Nu ai cum face mișto de așa ceva, de viețile pierdute, de destinele frânte. Nu sunt/nu suntem nici cinici, nici nebuni.
Dacă râdem de ceva și de cineva, acel ceva este propaganda ineptă, care ne insultă inteligența, și de nulitățile care o produc/promovează în spațiul public! Propaganda aia aduce atingere memoriei victimelor războiului, victime folosite cinic și ticălos de aparate de propagandă ce și-au pierdut respectul față de viața oamenilor, din oricare tabără ar fi ei. Morții unei părți merită respect, morții altei părți sunt ființe odioase, care-și merită soarta. Așa ceva NU poate fi acceptat! Îi anulează, ca oameni, pe cei care practică această diferențiere care nu poate fi descrisă în cuvinte care să își aibă locul în dicționare!
Dacă pentru militari există reguli ale angajamentului în luptă, legi și regulamente, norme internaționale de comportament, pentru presă și propagandă, nu! Și nu am văzut pe nimeni interesat să impună așa ceva. Ce câștigă ucrainenii din comunicarea delirantă a lui Zelenski? Ce câștigă rușii din comunicarea care nu comunică nimic? Ce câștigă presa internațională, cititori ei, din atitudinea părtinitoare și din exaltarea urii față de partea rusă? Își respectă principiile pe care le declamă și-n sculare, și-n culcare? Le convine statutul de parte în conflict, de armă împotriva unei părți?
Pentru cetățenii onești miștoul este singura armă de apărare împotriva acestor ne-oameni, până la urmă. Ce vrem noi? Umanism, nepărtinire, neutralitate. Revenirea la ”armele” jurnalismului, mai ales în ceea ce privește verificarea știrilor din mai multe surse și refuzul înregimentării de o parte sau de alta. Să nu mai folosească durerea unor victime pentru a stoarce lacrimi de rating. Nu cred că cer/cerem mult. Încă o dată: războiul este un act de o violență ieșită din norme. Nu trebuie să inventeze cineva violență în plus.
Să nu ne pierdem nici rațiunea, nici echilibrul, nici compasiunea față de cei care suferă în război, indiferent de ce parte se află. Câmpul de luptă nu este o scenă pe care niște cabotini își declamă rolul lor de doi bani. Acolo este sânge, sunt lacrimi și multă suferință. Putem, mai putem să înțelegem asta? Sau ne-am dezumanizat, la rândul nostru?
Așa că este obligația noastră morală să-i sancționăm, cu arma miștoului, pe toți acești profitori de război, care au ocupat spațiul public, și-și bat joc de noi și de victimele războiului!
Autor: Constantin Gheorghe