Mirosul de păcură este amețitor, claxoanele- tunătoare, frigul- umed, implacabil. Pe strada Wellington, Parlamentul este scăldat de soare, iar David Crowell, în vârstă de 47 de ani, dansează de bucurie.
”A trecut mult timp de când nu am fost atât de fericit”, exclamă el, cu privirea strălucitoare, magnetizată.
Fostul controlor de trafic aerian din New Brunswick și-a pierdut locul de muncă pentru că refuză să se vaccineze. El se chinuie de luni de zile. Am vrut să evadez în Mexic, să părăsesc Canada pentru totdeauna. Dar, astăzi, speranța renaște. Suntem din nou împreună, uniți pentru țara noastră , a spus el cu insistență.
”Împreună” este, aici, cuvântul cheie pentru a încerca să înțelegem ce se întâmplă. Sentimentul de apartenență la o mișcare, de unire pentru o cauză, se repetă, interviu după interviu.
”Privit! Privit! , îmi ordonă Crowell. El arată către demonstranți care dansează, care cântă, care se salută cu căldură, strigând Libertate! Vezi? Vezi bucuria? Oamenii sunt fericiți să se reîntâlnească în sfârșit. Facem parte dintr-o mișcare istorică.”
În această după-amiază de vineri, sunt într-adevăr multe zâmbete, mulți copii, mulți câini. Sarah Miller, în vârstă de 33 de ani, originară din Ottawa și profesoară de pian, se zbenguie literalmente între camioane și distribuie batoane de cereale cu ciocolată camionagiilor.
Privirea ei este mișcată de momentele solemne. Ea exultă. Îi felicită călduros pe cei cărora le distribuie ofrandele ei. ”Bravo, strigă ea pentru a fi auzită în acest zgomot aproape carnavalesc. Ceea ce faci unește oamenii!”
Lumina zilei se estompează încet pe măsură ce tot mai multe camioane se deplasează.
Pe străzile din apropierea parlamentului, un tânăr stă pe acoperișul camionului său, cu privirea îmbrățișând mulțimea, încântat de parcă ar fi un erou sau o stea rock.
Sute de mașini circulă în procesiune, trecătorii aplaudă. Este o atmosferă ca la o seară câștigătoare a Cupei Stanley.
Furia împotriva măsurilor sanitare, eliberarea colectivă organizată la Ottawa evocă anumite demonstrații ale dreptei americane. Camioanele poartă cuvintele: MAKE Canada Great Again .
Dar unele imagini, unele detalii nu înșală. Suntem chiar în Canada. Mulți demonstranți au atârnat steaguri de bețe de hochei, au umblat cu o cafea Tim Horton în mână, au schimbat gogoși sau Molson, poartă haine de schi și pălării de blană.
Mulți manifestanți ne-au spus că au fost încântați că au ocazia să își viziteze capitala.
Este cazul lui Travis Baer cu care stăm puțin de vorbă în timp ce prăjește pui. ”Nu am fost la Ottawa în viața mea, nu văzusem niciodată parlamentul, e chiar frumos”, a spus cu sinceritate tânărul de 24 de ani.
Toți oamenii cu care am vorbit au cel puțin două convingeri în comun: ei cred că guvernul le încalcă libertățile fundamentale și că mass-media de masă, CBC/Radio-Canada în primul rând, sunt mijloace de propagandă în slujba puterii.
Mulți au refuzat să ne spună numele sau chiar să ne vorbească din acest motiv. ”Nu spui adevărul, pentru că ești subvenționat de guvern, aruncă asupra mea o tânără din Sept-Îles care refuză să-mi spună numele ei. Cum putem avea încredere în tine?”
Jason Williams, un pensionar din Ontario, îmi explică că s-a săturat de jurnaliştii care alimentează o anumită panică în populaţie. ”Canadienii trebuie să fie eliberați de frică”, spune el.
Jason Williams este convins că demonstrația care va avea loc sâmbătă va continua ca o stare de asediu, dar evenimentul va rămâne pașnic. ”Nu ne interesează să izbucnească incidente violente, ar dăuna cauzei și sunt destui oameni deștepți aici pentru a exercita un anumit control”, explică el.
”Dacă o să degenereze? Ei vor fi agenți perturbatori ai guvernului”, crede el. Bărbatul a plătit mii de dolari pentru a participa la miting. Benzină, la prețuri record. Hotelul, pentru el și cei dragi lui. Mâncarea. Are mâncare care să reziste câteva zile. ”Cât timp va dura ”, a spus el.
Soarele apune pe Convoiul Libertăţii . Acesta este numele pe care și l-au dat. După 16 ore de mers cu mașina, un șofer de camion care refuză să se identifice se pregătește pentru un asediu lung. ”Voi dormi aici zile întregi, dacă va fi nevoie. O fac pentru că vreau să fac parte din această mișcare istorică și pentru cauză.”
Iar dacă contururile cauzei sunt estompate, nevoia de apartenență este bine definită și, mai presus de toate, solidă.
Autor: Emilie Dubreuil
Reportaj difuzat pe Radio-Canada
Traducere: Alexandru Petria
Claxoanele furiei
