Nu e vina mea că sufletele cărora le e smuls vălul și sunt arătate goale emană un miros atât de puternic de putregai. [i]” (Octave Mirabeau, Le Journal d’une femme de chambre, Fasquelle, Paris, 1900)
«1. Vrut-am să mă lăs de rele
2. Vrut-am ieu și n-o vrut ele
3. Vrut-am să mă lăs de rău
4. Vrut-o iel da’ n-am vrut ieu» [ii]
Strigătură de feciori auzită în februarie 1976 la o nuntă din Breb (Maramureş).
Efectele afacerii Weinstein și ale valului tumultuos de denunțări #Metoo fondate și nefondate a unor abuzuri sexuale în lumea showbiz-ului au depășit cu mult cadrul societății corupte hollywoodiene pentru a reveni aici, la urma urmei, și aceasta în maniera poate cea mai ipocrită, dar și cea mai revelatoare probabil cu privire la miza acestui fenomen. Cu câteva zile după spectacolul « văduvelor de la Grammy awards », o adunare de la San Francisco, organizată de una dintre asociațiile feministe radicale, a reunit în jur de zece mii de femei pentru a denunța abuzurile sexuale, gestuale sau de limbaj ale căror victime sunt tinerele actrițe de cinema (aș adăuga faptul că oratoarele au omis, cum e cazul foarte adesea, să vorbească despre abuzurile comise de pedofilii notorii asupra actorilor-copii). Cu această ocazie, una dintre cele mai renumite dintre tinerele vedete hollywoodiene, doamna Natalie Portman, – care și-a început cariera foarte tânără, la doisprezece ani, în filmul lui Luc Besson, Léon, avându-l ca partener pe Jean Reno –, s-a plâns de scrisorile murdare pe care le-a primit după proiecția filmului din partea bărbaților, scrisori în care aceştia își expuneau fantasmele legate de violul unei foarte tinere fete, căreia abia îi creșteau sânii. Este, desigur, mai mult decât neplăcut pentru o tânără adolescentă, dar acest lucru ridică, mai întâi, problema rolului părinților, care se pare că nu au făcut nimic pentru a bloca aceste scrisori. Chiar pentru a păstra aura de succes obținut de fata lor, mi se pare că ar fi trebuit să distrugă aceste scrisori mizerabile înainte ca fiica lor să le citească. Aceste scrisori au avut un efect asupra comportamentului adolescentei care a povestit că a ales de atunci profilul de tânără serioasă, studioasă, îmbrăcată în cel mai sobru mod posibil până la vârsta adultă.
Totuși, în discursul doamnei Portman, care în prezent este o femeie adultă cu o frumoasă carieră deja în spate, ceea ce mi-a atras atenția nu sunt scrisorile concupiscente oricât de condamnabile au fost ele, ci concluzia sa. Ea își dorea în acest discurs „o lume fără fantasme” (sic!). Iată ce este, dacă nu suprinzător, cel puțin ciudat pentru cineva care trăiește, lucrează și câștigă mulți bani tocmai în industria cinematografică hollywoodiană, despre care știm, de la fondarea sa, că nu este, esențialmente și în afara câtorva excepții, nimic altceva decât o mașinărie ce fabrică vise, fantasme, idealuri de doi bani, glamour, propagandă patriotardă mai mult sau mai puțin abilă și toate clișeele sentimentaliste ale momentului. Trebuie să fie ignorantă, naivă sau ipocrită pentru a îndrăzni să avanseze o asemenea afirmație. Toate fantasmele masculine și feminine, psihologice, politice, sociale și sexuale au fost aduse pe ecran aici mai mult sau mai puțin explicit. Toți actorii sau actrițele, cu câteva excepții, sunt persoane frumoase, dezirabile, sexy, elegante, glamour, superfeminine sau super virile și, last but not least, mașini de făcut bani, tocmai pentru că fac spectatorii și spectatoarele să viseze proiectându-se în ele și oferind imagini de identificare fantasmatică cu tot atâția eroi și eroine pozitive, triumfând în fața răului, eliminându-i pe cei răi pentru a instaura binele și dreptatea, pe scurt, o societate dreaptă și fericită.
Iată un discurs de o ipocrizie totală deoarece doamna Portman participă la aceste puneri în scenă a vieții fantasmatice care fac mulțimile distrate să creadă că pot și ele să participe la această lume de lux, a dragostei romantice, a curajului excepțional și a gloriei, a pasiunilor amoroase fulgurante unde banul nu contează deloc, a întâlnirilor neașteptate, a miracolelor inopinate, a celor răi care mor sau care se căiesc, la o lume unde politicienii veroşi și corupți sunt condamnați de o justiție care sfârșește întotdeauna prin a birui în fața răului… Ita missa est ! Cu privire la această temă merită apreciat remarcabilul film al lui Woody Allen, The Purple Rose of Cairo (1986), pentru valoarea deosebită a comentariului său pertinent asupra spiritului vremii; de fapt, în mod precis, el tratează, în plină criză a anilor 1929-32, mecanica acestei mașinării de fabricat vise pentru masele sărăcite. Desigur, trebuie să recunoaștem franc, Hollywood produce uneori filme sumbre și lugubre, dar și acestea se termină, cu excepții rarisime, cu happy-endul cerut de producători. În schimb, să ne amintim că Hollywood nu-i iartă niciodată pe cei care au sfidat tabuul frumosului şi al adevărului, când au povestit, cât mai aproape de o realitate istorică sângeroasă, despre violența extremă care a prezidat la construcția Națiunii americane. Astfel, veritabilul război de clasă care a fondat S.U.A. la cucerirea Vestului, pus în scenă fără fantasme idealiste ale celui bun sau ale binelui social, ale moralității sau ale imoralității sexuale, este expus în capodopera lui Michael Cimino, Heaven’s Gate, care a dovedit, prin mutilarea montajului dorit de regizor și prin boicotul general al cărui obiect a fost la apariția sa în Statele Unite, că Hollywood-ul nu glumește niciodată când e vorba să denunțe fantasmele democrației și bunele sentimente ce sfârșesc prin a triumfa în westernuri, în filmele polițiste sau în filmele de război [iii]. Nici măcar Orson Wells în culmea gloriei sale nu a putut păstra montajul original din The Touch of Evil, cu finalul său sinistru. El a fost obligat să lase concesii producătorilor.
A deveni adult
Dacă rămânem în cadrul civilizațiilor occidentale premoderne, cele care au evoluat către modernitate după Grecia (fără a ne aventura la sălbaticii care pun probleme diferite), se pare că fantasma face parte integrantă aici din imaginarul uman, hrănind atât politica, utopia, arta, literatura, pictura și sculptura, cât și devianța socială și sexuală. J. Laplanche și J.B Pontalis [iv]definesc fantasma ca pe „un scenariu imaginar în care subiectul este prezent și care creează reprezentări într-un mod mai mult sau mai puțin deformat prin procese defensive, vizând împlinirea unei dorințe și, în ultimă instanță, a unei dorințe inconștiente”. Pe scurt, fantasma vizează trăirea în imaginar mai mult sau mai puțin conștient și, pentru artiștii de care vorbim, o dorință neîmplinită sau imposibil de împlinit în realitate, prin aceea că supraeul (normele socioculturale) stabileşte barierele a ceea ce e interzis. Și dacă, aşa cum se întâmplă atunci când formarea personalității în copilărie a fost perturbată din diverse motive familiale sau sociale, supraeul nu poate să blocheze o pulsiune construită în imaginarul care dorește aproprierea fără rezerve a obiectului dorinței, de altfel, interzis, avem de-a face cu ceea ce se numește o stare patologică care nu este doar apanajul sexualității, ci se poate fixa pe religie într-o perioadă (blasfemia [v]), pe marfă într-o alta (furtul compulsiv [vi]). În ce-i priveşte pe sălbatici, aceştia își conjură fantasmele, pe care le înțeleg adesea, se crede, ca realități posibile în imediat și adesea periculoase, prin ritualuri uneori foarte crude sau prin terapiile uneori violente ale șamanismului sau ale vrăjitoriei/antivrăjitoriei.
Pentru Lacan, „fantasma este un montaj gramatical în care se ordonează urmând diverse răsturnări destinul pulsiunii, astfel încît nu mai există alt mijloc de a face „eul” să funcționeze în relația sa cu lumea decât trecându-l prin această structură gramaticală”. Cu alte cuvinte, fantasma este frustrarea care tinde către „acest ciudat obiect al dorinței” (sexul) care stimulează imaginile posibilului și construiește un discurs deturnat, uneori violent sau pur și simplu ireal (iluzoriu) al aproprierii sexului celuilalt sau al tuturor substitutelor sale. Această dialectică a frustrării obiectului sexual dorit de către eu este cea care dă naștere fantasmei sexului cu substitutele sale metaforic infinite ca, de exemplu, botinele servitoarei din Le journal d’une femme de chambre, care este, în mod evident, substitutul sexului și al violului. Alte substitute se pot fixa pe puterea economică sau politică. De fapt, trebuie reamintit că Freud și diverșii săi moștenitori subliniază că structurarea personalității umane se construiește în jurul raporturilor de sexe conștientizate simultan, visate (de unde rolul central al analizei viselor) și deviate de la raporturile lor inițiale. Vorbind despre „montajul gramatical” Lacan ne arată cum trebuie înțeleasă vocea verbului frustraților și al obsedaților de sex fără constrângerea supraeului. Or, inteligența acestei afirmații de interpretat și de înțeles (ceea ce nu înseamnă și de consimțit!) este respinsă într-o manieră feroce de acest neofeminism. Astfel, orice diferență de limbaj emisă de bărbați care folosesc expresii calificate drept nepotrivite, grosolane sau chiar umilitoare devine sursă de prohibiție, de interdicție, de represiune polițienească. Cu toate astea, trebuie spus iar, fantasmele care rămân la nivelul limbajului, al exprimării vizuale, al picturii, al poeziei, al dansului manifestă tocmai neîmplinirea practică a fantasmei, prin faptul că se substituie acțiunii printr-o metaforă și prin metonimie, pe scurt, ascunzînd-o sub diverse farduri. Cu alte cuvinte, mulți bărbați și multe femei au fantasme de pedofilie, de violuri sau de crime pe care nici măcar nu le enunță și care totuși le alimentează visele, iar, în cazul anumitor artiști, operele. Dar în praxis, în realitatea explicită a vieții cotidiene, ei nu violează, nici nu omoară [vii]. Or, această barieră, supraeul, care blochează libidoul în trecerea fantasmei ca discurs la actul, el însuși metaforic sau direct, ține de propriul omului sau, dacă se preferă, de natura umană deja modernă. Dacă, așadar, dintr-un motiv oarecare, bariera se dovedește a fi fragilă, disfuncțională sau, mai rău, neputincioasă, știm cel puțin de la greci că aceasta dă naștere hybris-ului, dereglării, dizarmoniei, excesului. În cazul emblematic și originar al lui Oedip, nonstructurarea fantasmei duce direct la moartea reală a tatălui, la incest, la automutilare ca refuz al realului (Oedip își scoate ochii pentru a nu-l mai vedea) și, last but not least, la suicidul femeii-mame-obiect-al-dorinței-sexuale (Iocasta). Cu alte cuvinte, când norma socială nu mai funcționează drept cenzură, i.e. drept castrare, „eul” dorinței se bucură de obiectul său într-un mod perceput și interpretat de socius ca fiind patologic. De aceea diversele sale manifestări explicite înțelese ca violență a dorinței sunt înțelese ca perversiuni sau ca parafilii inadmisibile pentru sociusși nu au altă soluție decât închiderea în spitalul de psihiatrie (cf., pentru multiple exemple, lucrarea seminală a lui Richard Freiherr von Krafft-Ebing, Psychopatia sexualis, 1886).
Dacă acceptăm această abordare sistematic-patologică și represivă a fantasmei, care i-ar fi făcut pe Maria Bonaparte, Deleuze și Guattari, Foucault și Lacan să tresară, ar fi trebuit deci ca Weinstein să fie închis și îngrijit încă de la primele sale simptome: era un bolnav ca alţii denunțați de atunci încoace (și unii adesea fără dovezi) pentru trecerea lor la act. Dar iată, bărbatul abil și puternic a cărui patologie a adus prestigiu multora, era protejat de o tăcere până atunci complice și se știe că n-ai de ce să omori cloșca cu ouă de aur [viii]. Astfel, în urma acestui scandal, poate că locul firesc pentru o treime dintre producătorii și actorii de la Hollywood ar fi fost la spitalul psihiatric sau la închisoare. Fără a intra acuma în dezbaterea ridicată de Foucault în Istoria nebuniei în epoca clasică și în A supraveghea şi a pedepsi, singura problemă care ar fi trebuit să se pună și care, desigur, nu a fost pusă este aceea de a ști care sunt condițiile psihosociale și psihoeconomice care dau naștere unei astfel de dezordini a comportamentului unei societăți, în care spectacolul cinematografic al raporturilor bărbat/femeie, expuse adesea dincolo de limita exhibiționismului erotic de celebrii regizori, cu numeroase actrițe tinere sau mai puțin tinere, este omniprezent atât pe ecrane (a se vedea pentru cele mai explicite Basic Instinct cu Sharon Stone, Disclosure cu Demi Moore, 9½ Weeks cu Kim Basinger, Pulp Fiction cu Uma Thurman, sau Bridget Fonda în Jackie Brown etc.), cât și în viața publică a starurilor. Hollywood este întotdeauna cel mai înalt loc pentru expunerea farmecelor feminine, dar și al celor masculine, dacă ne uităm la partenerii acestor frumuseți: Mickey Rourke, Michael Douglas, Bruce Willis sau Samuel L. Jackson ca obiect central al dorinței pozitive sau negative.
Nu-i întâmplător că Freud fondează conceptul de„complex al lui Oedip”, în jurul căruia se petrece atingerea vârstei adulte, pe baza mitului lui Oedip. De fapt, în această poveste greacă se află la un loc și fantasmele, și trecerea la act. De aceea, a deveni bărbat sau femeie adultă, adică o ființă umană care știe să-și controleze pulsiunile libidoului său față de un celălalt recunoscut ca atare de către „eu” și să nu trăiască hybrisul decât în vis, în pictură sau în literatură, acest bărbat sau această femeie trebuie, pentru a face asta, să-şi omoare fantasmatic mai întîi tatăl, iar apoi mama, adică să accepte ceea ce Lacan numește „castrarea”, cu alte cuvinte să accepte realul structurilor exogame elementare ale rudeniei. Trebuie așadar ca acești adulți să fi interiorizat frustrarea dorinței inițiale pentru a o cantona în fantasma visată [ix], pentru a găsi modalitățile unei vieți sexuale acceptabile social, în care mama și tatăl nu sunt niciodată parteneri sexuali. Or, pentru ca fantasma să rămână doar în sfera imaginației personale, trebuie ca adultul în devenire să poată treptat domina și stăpâni această dorință primară (ori inaugurală), pentru a accepta la urma urmei să nu se mai substituie niciodată unuia dintre partenerii scenei primitive, al cărei martor ocular, auditiv sau chiar livresc a putut fi uneori. Ceea ce ilustrează perfect Leopold von Sacher-Masoch în amintirile sale din copilărie, care sunt marcate de o scenă primitivă ce-i va condiționa toată viața de scriitor şi chiar de foarte mare scriitor. Ascuns într-o debara la părinții săi, o surprinde pe mătușa sa pe care o numește Zenobia în timp ce-l umilește pe soțul ei. Ea îl lovește cu un bici în timp ce acesta are orgasm, dar când mătușa sa îl descoperă pe copilul ascuns contemplând scena, îl prinde și îl biciuiește de asemenea pentru a-l pedepsi (?) sau poate pentru a-i produce plăcere (?), căci a îndrăznit să ia parte și el la acest moment care îi era interzis [x]. Aici, ambele interpretări: a pedepsi și a resimți plăcere sunt plauzibile și, la anumiți adulți, sunt dorite ca practici căutate.
Există, de asemenea, spaima intensă în momentul descoperirii de către copil a scenei primitive, cum descrie Maurice Sachs în romanul său autobiografic Le Sabbat [xi], când acesta este trezit în plină noapte de strigătele sălbatice ale mamei sale care făcea dragoste cu un amant. Crezând că este agresată, întredeschide ușa camerei și o vede călărind sălbatic un bărbat. Amintire care îl va bântui toată viața sa plină de dezordine și rătăcire. Viața „normală” [xii] ar fi, așadar, întemeiată pornind de la această încadrare psihologică și socială, „castrarea simbolică”, în care învățarea sexualității „normale” ar bloca folosirea forței – fizice, birocratice sau financiare – pentru a-l poseda sexual pe celălalt prin violență. Or, acest lucru nu pare să funcționeze în rândul a multor segmente de populație europene și din Statele Unite.
Neofeminismul și bărbatul
Totuși, pentru doamna Natalie Portman un lucru este cert, fericirea, chiar puritatea etică ar fi în mod cert dobândite de societate dacă aceasta s-ar debarasa de „fantasmele masculine” (sic!). Putem ghici cu ușurință structura imaginară a unei astfel de societăți în care individul în socius ar avea libidoul sub controlul total și permanent al unui supraeu „sănătos” identificat cu un legislativ-represiv „just”. În această manieră, societățile noastre ar fi lipsite de orice rău, întrucât fantasma sexuală masculină a devenit întruchiparea răului absolut. S-a observat, de asemenea, că în această viziune, angelică aș spune, doar masculul ar avea o sexualitate negativă și agresivă, lipsită de respect față de celălalt şi punându-și în practică fantasmele criminale cum afirmă hiperneofeminista franceză doamna Caroline de Hass. Femeia n-ar avea partea sa blestemată din sexualitate [xiii]? La aceste jihadiste feministe se pare că nu. Femeia ar întruchipa binele și bărbatul răul. Se uită aici răceala cifrelor scoase la iveală de cercetările legate de sexualitate. Există aproape tot atâtea femei câţi bărbați care se uită la filme porno dintre cele mai violente pentru a-şi putea pune în mișcare dorința. În al doilea capitol al lucrării lui Seth Stephens-Davidowitz intitulat, Everybody Lies: Big Data, New Data and What the Internet Can Tell Us About Who We Really Are, găsim această descriere care va surprinde cu siguranță sufletele bune ale feminismului: „Printre căutările cele mai populare pe PornHub făcute de internauții femei există un gen pornografic care, vă previn, va tulbura numeroși cititori: sexul violent cu femei. În total, 25% dintre femeile care caută porno heterosexual pun accentul pe durere și/sau umilirea femeii – anal dureros, umilire publică și gangbang extrem brutal, de exemplu. Cinci la sută caută raporturi sexuale neconsimțite – violuri sau sex constrâns – deși aceste videoclipuri sunt interzise pe PornHub. Procentele căutărilor pentru toți acești termeni sunt cel puțin de două ori mai frecvente la femei decât la bărbați.” Mai mult, dacă bărbații recurg foarte des la froteurism [xiv], care era considerat în secolul al XIX-lea ca una dintre parafiliile care îi ducea pe adepții săi la spitalul psihiatric, în schimb o majoritate a femeilor sunt atrase de criminalii în serie. Astfel, criminalul norvegian Breivik primește sute de scrisori de dragoste pe an, iar una dintre admiratoarele sale l-a cerut recent în căsătorie; ne aflăm aici în fața unei perversiuni sexuale care se numește hibristofilie [xv]. Mascând formele specifice de violență sexuală real sau potențial feminine se determină a priori femeia ca privată de o parte din partea „blestemată” a sexului, făcând din bărbat întruchiparea răului definit într-un mod nefericit prin sintagma „societate patriarhală”, ceea ce ar vrea să spună că sistemele de rudenie matriliniare nu ar fi „patriarhale”. Aceasta arată necunoașterea lumii arhaice, ceea ce nu mă surprinde din partea unor conștiințe postistorice. De fapt, în societățile arhaice cu un sistem de rudenie patriliniar, singura diferență (fundamentală, desigur, pentru reproducerea organizării sociale) ținea de atribuirea copiilor unei filiaţii feminine sau unui clan feminin, și nu masculin, în funcție de caz. De exemplu, copilul unui cuplu aparținea liniei sau clanului unchiului matern al mamei, ceea ce se numește cu un termen tehnic provenind din latină „avonculat”.
În epoca victoriană femeia era cea a cărei sexualitate „malefică” trebuia să fie constrânsă, astăzi e bărbatul…
De fapt, toate discursurile teoretice ale neofeministelor și punerea lor în aplicare vizează instaurarea puritanismului sub forma unei inversiuni a celui care domina cândva epoca victoriană și al cărui scop explicit ar fi dorința de a elimina răul, întruchipat doar de bărbat, făptură libidinoasă care trebuie castrată pentru că fiecare dintre gesturile sau privirile sale ar duce la realizarea fantasmelor sale sexuale mortale. În epoca victoriană femeia era cea a cărei sexualitate „malefică” trebuia să fie constrânsă, astăzi e bărbatul… [xvi] Un segment al societății crede că a rezolvat problema inversându-o. Mă îndoiesc în această privință. Dar explicitul maschează și implicitul. Ideea este ca femeile burgheziei să preia o putere identică puterii bărbaților din cadrul burgheziei pentru cea mai bună dintre lumile posibile ale exploatării, făcând să se creadă într-o sensibilitate mai mare a femeilor față de nefericirea umanității! Există în aceasta simulacrul propriu falselor lupte ale modernității târzii. Numirea recentă în fruntea CIA a unei doamne care a organizat și a supravegheat tortura în închisorile clandestine din Statele Unite este desigur un eveniment minor, dar foarte revelator pentru ipocrizia mișcării #Metoo. De aceea, când Statul profund vrea să se creadă într-o nouă legitimitate a acțiunilor sale represive, el desemnează o femeie, Condoleezza Rice, Madeleine Albright, Hillary Clinton, Margaret Thatcher, Theresa May, El Khomri, Vallaud-Belkacem etc. … După cum declara cu mult bun simț actrița americană Susan Sarandon (membră a partidului democrat și sprijin al lui Bernie Sanders), care a rămas indiferentă la apelurile lui Hillary pentru un vot feminin: „eu nu votez cu clitorisul meu!”, a declarat aceasta. De altfel, aceste hiperfeministe doresc să aibă o acoperire de stânga, de aceea invocă lecțiile marilor feministe socialiste de la începutul secolului al XX-lea, cum ar fi Rosa Luxemburg, dar ele cenzurează esențialul din acestea, adică denunțarea oricărei colaborări între scopurile femeilor burgheze și cele ale luptelor femeilor proletare:
„Datoria de a protesta împotriva opresiunii naționale și de a duce lupta, ceea ce corespunde orientării de clasă a proletariatului, își are fundamentul în dreptul națiunilor, dar egalitatea politică și socială a sexelor nu decurge din niciun drept al femeilor, la care se referă mișcarea feministă burgheză. Aceste drepturi nu pot fi obținute decât de o opoziție generalizată împotriva sistemului de exploatare bazat pe clase, împotriva tuturor formelor de inegalitate socială și împotriva oricărei puteri de dominare. Într-un cuvânt, aceste drepturi nu pot fi deduse decât din principiile fundamentale ale socialismului.” [xvii]
Înlocuirea pronumelor personale ca discurs corect din punct de vedere sexual nu poate rezolva problema puterii generale a exploatării, pentru că un patron femeie exploatează la fel ca un patron bărbat. Dacă mişcarea capitalului nu are sex, cea a marii politici nici atât! Mai mult, s-a modificat oare fundamentul ontologic constituit de permanența fantasmei sexuale? S-a atenuat oare prin riscurile represive forța dorinței inerente speciei atunci când privirea se îndreaptă spre obiectul principal al dorinței sexuale? Sigur că nu, lucrurile stau mai degrabă ca în cazul rezultatelor date de condamnarea la moarte, care nu a redus niciodată criminalitatea. Lupta împotriva sărăciei, în schimb, da! Acest nou discurs al conformismului puritan propriu noilor superclase de mijloc nu maschează oare lupte ipocrite și false pentru apărarea privilegiilor într-o perioadă în care, într-o societate a hiperindividualismului, crizele succesive ale capitalismului și șomajul fac mana mai limitată? Mai mult, acest discurs funcționează ca și cum răul datorat sexualității bărbaților în diversele sale modalități nu ar fi inerent în mod fundamental condiției umane moderne! Căci problema persistă. Dacă omul, deci şi bărbatul, este bun prin natura sa, așa cum crede majoritatea acestor neoiluministe (fără a avea dreptate, aș spune eu), atunci care ar fi condițiile economice și sociale care ar da naștere unei psyché a răului în bărbat? Putem vedea limpede, Natalie Portman și emulii săi occidentali încearcă să reconstruiască o societate epurată, o societate transparentă sieși, pură și puritană, pe fondul uitării fundamentelor tehno-economice ale lumii noastre, o societate asexuată sau de-sexuată, în care dorința femeilor ar ține de angelism, iar fantasmele sexuale ale bărbaților ar fi purtătoarele răului, o societate nu doar fără fantasme și, ca efect, adaugă ea cu candoare, „fără gelozie”, uitând că gelozia este una dintre dovezile cele mai puternice ale dragostei, violentă uneori fără-ndoială, dar o dovadă pe care literatura a dezvoltat-o de nenumărate ori. Dragostea nu este oare și violență?
Cu privire la acest subiect, discursul de deschidere a ceremoniei de decernare a premiilor Oscar din 2018 ne oferă demonstrația că această speranță a unei lumi asexuate le muncește pe elitele showbiz-ului și feminismului monden. Când prezentatorul lăuda calitățile estetice ale statuii Oscarului şi îi observa aparentele mâini, a adăugat: „nu are penis!” (sic!). Chiar dacă sub formă de glumă, există aici, subiacent, orizontul unui model societal [xviii]. Se pare, așadar, că doamna Natalie Portman și cele asemenea ei doresc în această privință un fel de 1984 al libidoului. Or, nu există formă de sexualitate fără partea sa de umbră, fără partea sa blestemată [xix]… Idealul purității la care aspiră neofeministele poate fi găsit în romanul antitotalitar al lui Huxley, Brave New World, în descrierea unei societăți care ar fi total transparentă sieși, univocă, fără ambiguitate ori polisemie, pe scurt: visul oricărei societăți totalitare ideale pe care nu au putut-o pune în practică niciodată totalitarismele secolului al XX-lea, în ciuda violenței ingineriei lor sociale.
Pentru a împlini speranța unei lichidări a fantasmei sexuale masculine (ar trebui adăugat și a celei feminine, dar neofeministele nu vorbesc niciodată despre asta), neofeministele nu propun altă măsură decât represiunea polițienească și juridică, vechiul sistem de supraveghere și pedepsire pe care filosofii, istoricii și psihanaliștii reușiseră încet a-l face să fie abolit în zorii anilor 1960 (mai puţin, în mod firesc, în cazul violului urmat de crimă). În lupta pentru o lume fără fantasme, o lume în care răul, nemaifiind practicat, nu poate fi nici enunțat, se pregătesc căile către gulaguri psihologice și psihosexuale mai dure chiar decât cele ale Uniunii Sovietice, gulaguri cu celule în care instrumente hipertehnice ar permite interdicţia visării și a fantasmei; și dacă s-ar întâmpla din nou ca indivizii să viseze, sisteme de înregistrare i-ar denunța imediat pe vinovați pentru a-i pedepsi numaidecît. Dacă această speranță a noului puritanism feminin ar ajunge într-o zi să se împlinească, ea ar marca sfârșitul oricărei societăți umane fondate pe raportul simbolic al jocurilor de limbaj pacifiste sau violente între „eul” bărbat și altul său diferit, femeia, între „eul” femeie și altul său diferit, bărbatul. S-ar ajunge astfel la acceptarea unei stări de nediferențiere sexuală și socială a masei, în timp ce o minoritate a inginerilor, aleși/alese printre aleși/alese [xx], ar fi dispensată de noul nomos, de noua lege a normalității, cea a sexului și, în același timp, a dominației economice. Majoritatea absolută ar fi dresată pentru viața asexuată a producătorilor-exploatați în noul „parc uman”, în care interdicția fantasmei ar merge evident mână în mână cu cea a seducției, a dragostei, a diferențelor de limbaj, a gesturilor uneori deplasate, sfârșind prin a face ultimul pas spre controlul absolut al oricărei reprezentări simbolice legate de sex, chiar şi a criticii sexuate a sexului. Așa cum spusese deja foarte bine Baudrillard: „Seducția reprezintă stăpânirea universului simbolic, în timp ce puterea nu reprezintă decât stăpânirea universului real [xxi]”. Totuși, în schița desenată și dorită de neofeministe s-ar ajunge mult mai departe prin aceea că puterea simbolică și puterea reală nu ar mai fi decât unul și accelași praxis. Speranța pe care o nutresc doamna Natalie Portman și numeroasele neofeministe radicale, precum doamna Caroline de Hass în Franța, schițează o societate care ne-ar deprinde pe toți cu stăpânirea posibilă a lumii simbolice sexuale, cu toate derapajele sale posibile, dorind o lume total uniformă, fără nicio ambiguitate, fără vise, fără fantasme, fără gelozie, fără dragoste, o lume a totalei „transparențe a răului”, adică o lume fără căință, fără drumul către Damasc și fără iertare. O societate „curată” în care libidoul nu și-ar mai putea exprima fantasmele, o lume unde, la urma urmei, libidoul s-ar reduce la autosatisfacerea fără cunoaştere a celuilalt: lumea onanismului schizoid, a sex toys, a păpușilor gonflabile, a contemplării filmelor porno în fața cărora fiecare se masturbează.
Mai mult, în spatele discursului doamnei Natalie Portman este precizată simultan respingerea tuturor strategiilor de seducție în vederea unei relații pur contractuale, deci juridice, în care partenerul este redus la a fi doar un sex toy utilizabil după artificiile unui contract de vânzare, având propriul mod de întrebuințare și poate un serviciu postvânzare în caz de pană a dorinței, atunci când contractul o cere. Ceva de felul acesta: tu îmi dai acces la o anumită parte din corpul tău, dar trebuie să semnezi aici, în partea de jos a acestei pagini, pentru ca eu să nu pot fi acuzat de hărțuire sexuală sau, mai rău, de viol. Or, în afară de hărțuirile grosiere ale indivizilor cu un supraeu slăbit din diverse motive psiho-sociale, care au fost deja în parte analizate de Wilhelm Reich, Erich Fromm, Herbert Marcuse [xxii], cele mai autentice raporturi amoroase și pasionale între bărbați și femei, între bărbați și bărbați, între femei și femei sunt elaborate pe jocurile mereu ambigue ale seducției, pe jocurile „dragostei și hazardului” și ale cochetăriei care sunt departe de a fi lipsite de violență. Pentru cei care au curiozitatea de a reciti câteva celebre exemple literare, îi trimit la La Duchesse de Langeais, La Recherche du temps perdu cu iubirile lui Swan și Odette, ale lui Charlus și Jupien, la Venus Erotica a lui Anaïs Nin, la splendidul poem al lui Baudelaire, Madrigal triste, și, last but not least, la Onze milles verges de Guillaume Apollinaire, etc. [xxiii] Aceste relații pasionale, complexe, adesea violente, mereu ambigue, la limita extazului și a morții (nu se spune oare că plăcerea sexuală extremă este o „mică moarte”?) sunt absente când relațiile de cuplu heterosexuale sau homosexuale nu sunt, vai!, decât întruniri de singurătăți speriate sau, mai rău și mai terifiant, aranjamente financiare sinistre între membrii burgheziei sau ai micii burghezii, tranzacții financiare lugubre, sordide sau carieriste și, cel mai adesea, nespuse, care sunt mascate în mod vulgar sub numele de dragoste și pe care le-am putut constata de atâtea ori în rândul cuplurilor întâlnite în viața mea profesională sau în timpul meu liber.
La lectura mărturiilor și romanelor realiste pare evident că seducția care este tocmai punerea în practică a unei fantasme în sensul că persoana cealaltă reală, cea dorită nu este niciodată altceva decât întruchiparea aparte a dorinței generale proiectate de „eu”, cel care, în teorie, după ce a obținut o dată satisfacție regăsește vidul existențial prealabil care îl determină să reitereze jocul seducției, ceea ce îl conduce uneori să-l substituie pe un celălalt uman cu un obiect, sau chiar mai multe obiecte ale seducției, într-o frenezie consumatoare de marfă. Exemplul perfect al acestei dinamici a seducţiei, ca dorință ad infinitum a unui libido insaţiabil – cum ar fi, de asemenea, orice dorință care se fixează pe marfă –, este descris de o manieră cvasientomologică în romanul epistolar al lui Laclos, Les Liaisons dangereuses [xxiv]. Cu toate astea, trebuie amintit numaidecît, revanşa vieții sentimentale reale – adică frustrările, lașitățile, trădările, neînțelegerile – este adesea teribilă. În ficțiuni, seducătorii și seducătoarele sfârșesc tragic (Valmont, Merteuil, Don Juan, ducesa de Langeais, printre altele) și în realitate, când vine vârsta, seducătorii în serie intră lent, dar iremediabil, într-un declin depresiv, precum Casanova la Praga sau marchizul de Sade, care la eliberarea sa din Bastilia în 1789, după treisprezece ani de închisoare (şi înainte de a se întoarce acolo în timpul Terorii, pentru a fi eliberat iar după Thermidor, întorcându-se în închisoarea-azil din Charenton câțiva ani mai târziu, unde a murit în 1814), încetează să-și pună în practică fantasmele de seducție erotico-criminale, pentru a face din acestea sursa de inspirație a uneia dintre operele majore ale literaturii franceze, pe care au comentat-o, adulat-o sau criticat-o numeroși autori, la fel de importanți ca Apollinaire, Georges Bataille, André Breton, Paul Eluard, Simone de Beauvoir, Lacan sau Deleuze [xxv].
Poate că acesta ar fi momentul să amintim inimilor bune și damelor patronese ale neofeminismului burghez că toți acești libertini obsedați de cuceriri feminine (și masculine) obținute prin mijloace care depășesc în perfidie simplele jocuri ale unei seducții verbale, erau niște atei violent anticlericali, bărbați (și femei), pentru care jocurile adesea mortale ale sexului și erotismului sadomasochist erau o provocare la buna purtare formală și ipocrită propovăduită de Biserica catolică, apostolică și romană și de partidul bigoților. Se poate chiar afirma direct că anticlericalismul radical este chiar fondul însuși al operei lui Sade, la fel și a celei lui Laclos. La acești libertini, cum erau numiți în epocă, ar trebui adăugată marea figură a feminismului intelectual din secolul al XVIII-lea, Madame Dupin, femeie a Luminilor, care a apărat dreptul pentru femei de a-și gestiona bunurile și operele liber, fără a le cenzura pe cele ale bărbaților [xxvi].
Or, în prezent, am intrat din nou în era cenzurii morale, după politica redusă la moralina drepturilor omului cu geometrie variabilă, adică politica redusă la emoțiile unui sentimentalism superficial difuzat masiv de presă și de rețelele sociale, este vremea moralei sexuale a noului puritanism, adică al denunțărilor ipocrite din cadrul claselor superioare. Astfel, un grup de harpii [xxvii] engleze a reușit să determine luarea de pe simezele muzeului orașului Manchester (Manchester Arts Gallery) tabloul Hylas and the Nymphs de Waterhouse (1896), reprezentând frumoase nimfe cu pieptul gol (loc important pentru fantasmele sexuale nu doar masculine, dar și feminine), contemplate de un tânăr bărbat, totul într-un decor de verism naturalist simbolic [xxviii]. Ele reactualizează un puritanism considerat dispărut odată cu revoluția sexuală din anii 1960-1970 și care părea să fi pus capăt definitiv ipocriziei puritanismului victorian… Ca și cum, sub pretextul libertății, al egalității și al luptei împotriva abuzurilor și fantasmelor sexuale, neofeminismul ne-ar reîncălzi poțiunea celui mai vulgar puritanism anglo-saxon. Istoria se repetă, dar întotdeauna sub forma unei pastișe de proastă calitate. Pentru că ipocrizia evidentă a acestui neofeminism se poate citi în această ştire foarte recentă, venită tot din Anglia, cea a scandalului din Teldfor, oraș mediu din partea de centru-nord a țării unde, la momentul lui « #balancetonporc », grupările feministe, mass media și autoritățile n-au spus și n-au făcut nimic până foarte recent, în toată perioada de după 1980, când aproape o mie de tinere fete engleze au fost abuzate sexual, torturate, determinate să avorteze sau obligate să se prostitueze de bande ale căror membri erau de origine pakistaneză sau bengaleză. Autoritățile au afirmat, pentru a se disculpa, că nu doreau să creeze o atmosferă de rasism [xxix]! Nu-ţi vine să crezi…
Fantasmă și gender
După ce am amintit foarte rapid antecedentele literare și psiho-politice care au ilustrat practicile și imaginarul unei culturi în care fantasma sexuală creatoare de sens simbolic, dar și de violențe reale, a sfârșit prin a crea realitatea (viața lui Sade, Sacher-Masoch, Nietzsche, Lou Andrea Salomé, dintre exemplele cele mai celebre; crime pasionale și criminali în serie pentru cele mai sinistre) și prin a produce, odată cu nașterea monarhiei absolutiste, apoi a statului republican centralizat, represiunea sa de puterile poliției și ale științei medicale, să revenim iar la intenția doamnei Portman și a hiperfeminismului contemporan de a dori să se pună în practică „o lume fără fantasme sexuale”. În mintea vedetei, fantasma sexuală masculină și reprezentările pe care aceasta le creează se prezintă ca un rău absolut, de aceea trebuie deci eradicată pentru a construi o lume nouă, un nou Ierusalim pământesc în care răul întruchipat în bărbat și prin bărbat să fie obiectul celei mai violente și mai feroce represiuni. Pe scurt, ele au în vedere lumea binelui permanent [xxx]. Or, fără să știe poate, ele revin la o foarte veche întrebare: cum putem concepe binele dacă răul nu există? Creștinismul a propus un loc al binelui absolut, dar acesta era în lumea cerească, dincolo de lumea pământească, cea a Învierii sufletelor și trupurilor (nu suntem gnostici, este vorba de o înviere dublă) și a Judecății de Apoi. Se afirmă că cel care întruchipează răul în Noul Testament, Iuda, trebuie să fie într-un fel slăvit; de fapt, fără lacomia și trădarea sa nu ar fi existat dovada dumnezeirii lui Christos. Or, lumea binelui din lumea de dincolo se obține tocmai datorită acelui ceva ce constituie originalitatea creștinismului (cel puțin în versiunile sale în care predestinarea este eliminată, deci parțial antipauliniene): nimic mai puțin decât libertatea umană. Omul poate așadar să facă răul la fel ca binele, să câștige bucuriile inefabile ale cerurilor sau să cadă în chinurile nesfârșite ale flăcărilor infernului [xxxi]. Și, potrivit teologilor creștini catolici și ortodocși, omul ar fi fost chiar înclinat natural către bine, dacă păcatul originar nu i-ar fi corupt sufletul, motiv pentru care trebuie să se căiască întreaga sa viață pământească. Or, ca şi creştinismul, lumea secularizată venită din perioada Luminilor nu e lipsită nici pe departe de o credință solidă în bunătatea naturală a omului ca o calitate inerentă speciei. Dimpotrivă, chiar aceasta este, după Rousseau și împotriva lui Hobbes, mărturisirea de credință și fundamentul ontologic al tuturor filosofiilor politice ale Luminilor, de la Kant până la Marx și al tuturor științelor umane de la Durkheim la Levi-Strauss, de la Boas la Marshall Shallins.
Să revenim încă o dată la dorințele doamnei Portman și să le privim ca simptome ale unei ”lumi fără fantasme sexuale masculine”, pe care trebuie în mod necesar și logic să le punem în legătură cu teoria genului. Îndreptându-ne privirea dincolo de smiorcăielile altruiste proprii interpretărilor politice ale prezentului, teoria genului funcționează ca o desexualizare a speciei umane, ca o voință de a contrazice ceea ce a constituit esența însăși a evoluției a aproape tuturor speciilor, raportul procreator mascul/femelă, care nu este altceva decât raportul ontologic cu viața, das Dasein-ul întregii vieți. Astfel, potrivit acestei teorii care pare ieșită din capul unui mutant sau al unei mutante, băiatul sau fata nu se nasc mascul sau femelă, ei sunt, s-ar spune, fabricați astfel de moravurile și codurile sociale. Acest aspect e în parte incontenstabil şi nimeni nu l-a contestat serios, pentru că există diverse comportamente și jocuri de roluri masculine și feminine proprii fiecărei culturi şi pe care fiecare cultură o predă copiilor săi. Acest ansamblu de moravuri contrastante erau numite de greci Paideia, de către germani Bildung, în franceză s-ar zice cel mai bine éducation. În pofida acestui lucru, nu este decât parțial adevărat, deoarece până în prezent cea care asigura reproducerea speciei și care, în majoritatea cazurilor, o asigură încă este diferența sexuală determinată cultural și, simultan, proprie lui zoé, punând astăzi umanității problema extrem de gravă a exploziei demografice a Lumii a Treia și, mai precis, aceea a Africii negre. Totuși, dacă luăm în considerare informațiile furnizate de presa societăților celor mai moderne, adică al celor mai avansate din punct de vedere științific, putem afla că un bărbat a rămas însărcinat, că a devenit femeie și că o femeie a devenit bărbat. Controlul procreerii prin diverse procedee chimice sau materiale a dovedit deja că independența femeilor, adică separația plăcerii sexuale de procreere a triumfat în fața naturii datorită progreselor științelor (chimie, fizică, biologie, medicină și chirurgie): libertatea fiziologică a femeii și controlul total al sexualității sale fiind exact produsul tehno-științei, al lui Gestell, al „dispozitivului”. Nu este așadar departe pasul care pregătește fabricarea ființelor vii prin fecundarea in vitro și, mai mult chiar, momentul copiei identice prin clonare: au fost deja clonate celule stem, o oaie și câini beagles, nimic nu va împiedica mâine clonarea ființelor omenești, fabricând bărbați și femei la cerere după caractere fizice și psihice predeterminate la cerere (a cui însă?), prin intervenție directă asupra ADN-ului. Căci experiența secolului precedent ne-a învățat că niciun cod etic nu rezistă dinamicii obiectivării tehnoștiinței, cea care datorită inovației permanente dă naștere simultan enormelor plusvalori ale capitalului. Astăzi suntem pregătiți să realizăm ficțiunea literară a lui Huxley, Brave New World! Și ceea ce este în joc atât în lumea fără fantasme, cât și în teoria genului nu este, așa cum au afirmat-o unii fără a avea dreptate, crearea unei lumi androgine gândite ca la începutul lumii, înainte ca Zeus, potrivit lui Platon [xxxii], să pună organe sexuale pentru a distinge bărbații de femei și pentru a construi astfel lumea, temă care a fost reluată în secolul al XIII-lea de kabaliștii din Provence [xxxiii]. Ceea ce este astăzi în joc este transsexualitatea și transgenul, care tocmai că nu se pot materializa fără ajutorul progresului fabulos al tehnoștiinței. Nu este vorba nici de travestiţi, nici de homosexualitate, ci de o lume a unui turnover al sexului permanent prin apofază sau, cel puțin, prin discreditarea în care este ținută „legea naturală modernă”. Din acest punct de vedere, nu este lipsit de interes să subliniem o contradicție cu greutate, proprie acestei orientări radical confuze a postmodernității, adică faptul că aceleași persoane care pledau pentru transgen și transsexualitate, adică pentru o dominație totală a legilor naturii și supunerea lor totală la voința umană a momentului (la Zeitgeist), se afirmă simultan ca fiind avocații teoriei drepturilor omului ca esență a „legii naturale”. Ar trebui știut pe unde suntem în această privință! Legea naturală este sau nu este, aici nu există posibilitatea de a fi între cele două. Or, pînă acum niciodată n-a domnit o confuzie a gândirii cu atâta dezinvoltură printre pretinșii intelectuali, actori ai științelor umaniste și mai ales în domeniile sociologiei, ai antropologiei sexuale şi chiar şi în cel al filosofiei sociale.
Într-una dintre cele mai bune lucrări ale sale, La Transparence du Mal, Baudrillard notează, printre alte remarci, că activitățile umane postmoderne sunt caracterizate de o stare „trans-”: trans-economie, trans-estetică, trans-politică. În al doilea capitol al cărţii sale, cel consacrat transsexualității, ajungem la nediferențierea sexuală, subliniază el. Or, după mai 1968 și, în anii care au urmat, sexualitatea a fost raportată la plăcerea sexuală generalizată: „jouir sans entraves [xxxiv]” era unul dintre sloganurile ce decorau pereții universității din Nanterre și mulți l-au pus în aplicare [xxxv]. Totuși, de la întorsătura hiperfeministă de la începutul anilor 2000, sexul va abandona discursul legat de plăcerea fără limită și discursul complementar al antirepresiunii, „este interzis să interzici”, pentru o nouă stare de spirit represivă. Potrivit unei mutații antropologice a speciei, sexul ca și politica și arta se va angaja într-o stare de proteză. Este evident astăzi că se uită prea des că plăcerea fără limite nu era ceva necunoscut în societățile occidentale, astfel, de la moartea lui Ludovic al XIV-lea devenit bigot, de la Regență, secolul al XVIII-lea a fost cel al plăcerii cu orice mijloace practicată de clasa aristocratică [xxxvi]. În secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, mai puțin vizibilă într-un secol puritan, plăcerea sexuală frenetică a marii burghezii s-a dezvoltat prin frecventarea celebrelor bordeluri de lux, a prostituatelor de prestigiu și a petrecerilor depravate [xxxvii]. Mai rău, astăzi este evident că nu am mai putea nici arăta, nici face un film precum cel al japonezului Osiga Noshiga, L’Empire des sens, 1976 (titlul original fiind literal „la corrida de l’amour”). De aceea figurile cele mai emblematice ale showbiz-ului postmodern ilustrează transsexualul, neexplicitând nici metafore ale plăcerii sexuale, nici fantasme ale erotismului, ci ceva ce seamănă cu nişte proteze umane, asemenea păpușilor mecanice sau gonflabile, mai recent roboților electronici: un Michael Jackson mutant, albit și reconstruit în zombi printr-o chirurgie pe care cu greu o putem numi estetică; Madonna, o agitată a aerobicului cu un corp plastifiat și cu privirea glacială; un David Bowie cu sexul tocmai nedeterminat, o ființă intersiderală venită din glaciațiile hiperboreale; un Marylin Manson, un fel de clown care pare că iese dintr-o celulă subterană a unei fortărețe medievale, fără să o uităm pe inevitabila Lady Gaga, un fel de agitată frenetică săltând prin tresăriri ale abdomenului, încât nu îți poți da seama dacă este apucată de dansul lui Saint-Guy [xxxviii] sau dacă se chinuie să-și contenească nevoia presantă de a defeca. Iată tot atâtea întruchipări (și altele pe care le uit și pe care le vedem sau le auzim în toate clipurile de pe MTV) ale acestei transsexualități spectaculoase pe care o mai putem observa în maniera contemporană de a dansa: s-au dus tangourile erotice, paso-doble senzuale, valsurile musette languroase, slow-urile voluptoase sau chiar be-pop-ul înrăit, astăzi ne agităm fiecare pentru sine în cea mai insuportabilă cacofonie metalică, scufundați în propriul individualism onanist. Întrebată de un jurnalist dacă o tânără femeie frumoasă îmbrăcată provocator este conștientă de efectul erotic provocat asupra bărbaților prin ținuta sa, o militantă feministă i-a răspuns că aceasta nu este problema sa pentru că ea se îmbracă cum vrea fără să țină cont de alții. Ce mai putem spune! Celălalt nu mai contează în transsexualism, „fiecare își face lookul său” [xxxix], fiecare pentru sine, într-o existență mohorâtă, fără alt orizont decât domnia absolută a mărfii, care oferă tocmai toate simulacrele de proteze, atât de mult că „nu mai rămâne decât a face act de prezenţă, fără să ne punem problema de a fi, nici măcar de a fi privit(ă) […] a fi tu însuți devine o performanță efemeră, fără viitor, un manierism dezvrăjit într-o lume fără maniere” [xl]. Aspectul efemer, a avea-ul fără de sfârșit al consumismului, căutarea frenetică a bunăstării deja dobândite a înlocuit căutarea Ființei. De aceea, a fi tu însuți în prezentul nostru nu mai înseamnă decât aparența sinelui pentru o zi, o seară fără perspectiva zilei de mâine. Se trece de la o aparență la alta, potrivit modelor celor mai labile, într-o societate fără asperități, netedă, aseptizată, o societate unde, așa cum scrie Baudrillard, răul nu mai poate fi nici enunțat, nici simbolizat, decât cu riscul de a fi anatemizat, o lume pe care nu o mai putem supune limbajului fantasmei. Dacă răul nu poate fi enunțat, nici dorința nu mai poate, pentru că ar antrena mereu o anumită doză de violență, fie ea metaforică, metonimică sau imaginară. Transparență a răului care nu împiedică răul să lucreze praxis-ul social. El trebuie însă disimulat bine în tăcerea mediatică și nu trebuie verbalizat nici măcar în sfera privată.
Or, această lume fără asperități este exact lumea pe care o dorește doamna Portman și multe altele mai puțin celebre decât ea. Lumea fără fantasme sexuale masculine (despre ale femeilor nu poate fi vorba!) nu face decât să valideze tardiv sfârșitul revoluției sexuale și plăcerea fără limite, care în Statele Unite începuse cu mișcarea hippie, flower power, centrată simultan pe o politică de opoziție fermă la războiul din Vietnam, exercitată de o Americă tânără și rebelă. Astăzi, la fel cum nu mai e vorba de plăcere, nu mai e vorba nici de mișcări de masă care să conteste războaiele imperialiste duse de cele patru mari puteri occidentale.
Dimpotrivă, mișcarea neofeministă, burgheză în esența ei, nu caută decât privilegii pentru femeile burgheziei şi ale micii burghezii, pe scurt pentru ceea ce poate fi numit upper middle class (chiar dacă unele dintre ele trebuie că au doar impresia că-i aparțin). Suntem foarte preocupați de vedetele abuzate de la Hollywood, cărora le-au fost promise o mare carieră cu Oscar drept recompensă, dar foarte puțin de casieriţele de la supermarket, de angajatele unei companii de curățenie, de muncitoarele românce din domeniul agricol din Sicilia, amenințate cu ruperea contractului dacă nu se culcă cu patronul.
Este adevărat că supermarketul, gălețile și măturile femeilor de serviciu, mâinile deteriorate ale muncitoarelor din sfera agricolă sunt mai puțin glamour decât luxul hollywoodian [xli]. Or, în acest bal al minorităților ce caută privilegii împotriva majorităţilor exploatate, rareori putem auzi vorbindu-se astăzi despre femei ca proletare. Una dintre mişcările feministe cele mai puternice din S.U.A. a declarat, prin gura președintei sale, că nu va mai organiza nicio manifestare împotriva politicii americane și israeliene în Orientul Mijlociu atâta timp cât femeile americane nu vor fi eliberate. Eliberate astăzi de ce? De fantasmele agresive ale bărbaților sau de exploatarea salarială? Iată un argument care trebuie să-i încânte pe neoconservatorii de toate tipurile în demersurile lor militare criminale din lume.
O lume a dreptului în care totul se plătește, fără fantasme și lupte politice
Or, tocmai, lumea fără fantasme pe care o preconizează doamna Portman este o lume a dreptului, și nu o luptă politică, în care întâlnirea dintre sexe nu este o stare fuzională de sentimente și angajamente intelectuale, ci situații funcționale provizorii, în care toate tentativele de atingere și verbalizare ar fi garantate prin tot atâtea contracte prealabile.[xlii] În acest punct de desexualizare, nu mai este vorba de seducție, de erotism, de sublimarea raporturilor bărbat/femeie, ci de funcționalități înlocuibile pe care știința (medicina și chirurgia) și banul (a plăti mame surogat, de exemplu) le pot deplasa atât pe raportul bărbat/femeie, cât și pe cel femeie/femeie. De fapt, din momentul în care nu se mai poate vorbi despre rău, nu mai este posibil, fără a fi amenințat cu un proces sau chiar cu închisoarea, să verbalizezi sau să-ți ilustrezi fantasmele în jocurile de limbaj ale seducției și să metaforizezi dorința în diverse maniere, chiar brutale uneori, căci se știe, fie şi doar prin lecturile poetice, romanești sau prin filme, dorința, violența și moartea sunt fără încetare active în pasiunea amoroasă. Poate că, în postmodernitatea noastră prezentă, postindustrială și, într-o anumită măsură, postistorică, dragostea, noțiunea arhaică a raportului „eului” cu celălalt, nu ar fi decât o problemă de pasiune, uneori de pasiune devorantă, incendiară, criminală și mortală, ci pur și simplu o stare contractuală de moment și labilă, între participanți interșanjabili. Ceea ce ar fi – ce ironie crudă a istoriei! – una dintre marile victorii ale burgheziei celei mai avansate ale modernității târzii.
[i] Traducere proprie, O.C
[ii] Am comentat îndelung acest distih cvasimetafizic într-o lucrare intitulată: Vivre et survivre en Roumanie communiste : Rites et discours versifiés chez les paysans du Maramureş, L’Harmattan, Paris, 1998. Apărută în română într-o traducere de Adrian T. Sârbu, Cluj, Dacia, 1999.
[iii] Traducere proprie, O.C
[iii] Am comentat îndelung acest distih cvasimetafizic într-o lucrare intitulată: Vivre et survivre en Roumanie communiste : Rites et discours versifiés chez les paysans du Maramureş, L’Harmattan, Paris, 1998. Apărută în română într-o traducere de Adrian T. Sârbu, Cluj, Dacia, 1999.
[iv] Psihanaliști celebri ai școlii de la Paris. Cf. Vocabulaire de la Psychanalyse, V° Fantasme, P.U.F., Paris, 1971.
[v] În memoriile sale cineastul suprarealist Luis Buñuel notează că iezuiții l-au făcut să o iubească atât de mult pe Fecioară încât ca elev se întâmpla să se fofileze în sigurătatea bisericii colegiului pentru a se masturba în fața uneia dintre statuile ei.
[vi] Cf., filmul lui Robert Bresson, Pickpocket, 1959.
[vii] Expresie având sensul de a da cu piciorul unei șanse, unei mari bogății. Exemplele remarcabile ale lui Balthus, Thérèse rêvant, fantasmă sexuală masculină și La leçon de guitare, fantasmă sexuală feminină. O asociație feministă a lansat acum o lună, în continuarea mișcării #Metoo, o petiție care a strâns mai mult de 10 000 de semnături pentru a retrage de pe simezele Muzeului Metropolitan de Artă tabloul lui Balthus, Thérèse visând sub pretextul sugestiilor sexuale periculoase, ceea ce muzeul a refuzat în mod ferm.
[viii] Nu voi vorbi aici despre motivul unei denunțări așa de tardive, care pare mai degrabă a fi o reglare de conturi între moguli din business decât o operațiune de etică socială și individuală.
[ix] Jacques Lacan, Écrits, 2 tomes, Edit. du Seuil, Paris, 1971.
[x] Leopold von Sacher-Masoch, La Madonne à la fourrure, Paris, 2009. Original, Venus im Pelz, 1870.
[xi] Maurice Sachs, Le Sabbat, Corréa, Paris, 1946.
[xii] Problema de a ști care ar fi esența unei „vieți normale” rămâne suspendată și nu este dezbătută în acest scurt eseu.
[xiii] Pe acest subiect a se vedea subtilul și sinistrul film al lui Luis Buñuel, Belle de Jour, 1967.
[xiv] Sau frotaj, neologism construit de la verbul fr. Frotter – a freca. Este o parafilie în care satisfacția are loc prin atingerea de trupul unei persoane de obicei străină, fără consimțământul acesteia.
[xv] Cf., The Strait Times, 19 august 2015, sur www.straitstimes.com.
[xvi] Acest aspect al represiunii masculine ca luptă falsă dorită de grupulurile feministe cele mai radicale și anumite vedete de cinema dintre cele mai renumite a fost deconstruit într-o manieră perfectă de către regizorul austriac Michael Haneke în : http://www.defenddemocracy.press/controlling-society-a-sexual-counter-revolution/ și prin articolul : http://www.defenddemocracy.press/the-public-humiliation-and-destruction-of-metropolitan-opera-conductor-james-levine/
[xvii] Rosa Luxemburg în fața tribunalului militar (1914).
[xviii] Despre rolul glumei și cuvintelor de duh, cf. Sigmund Freud, Der Witz und seine Beziehung zum Unbewußten, Viena, 1905.
[xix] Există în Voyage au bout de la nuit, romanul lui Céline (la vremea aceea medic într-un cartier popular din nordul Parisului), o scenă de sadomasochism de o violență extremă și de un rar realism psihic, în care un cuplu care făcea dragoste pun pe un pat copilul lor, o fată de 8 ani, ca să-i vadă împreunându-se și în timp ce fac asta o bat. Putem vedea aici cum fantasma sexuală necontrolată de supraeu (sau tatăl, potrivit terminologiei lacaniene), atunci când este realizată, devine praxis al răului.
[xx]Pentru a păstra un stil corect politic, am pus aceste două cuvinte sub forma unei scrieri inclusive așa cum doresc neofeministele franceze.
[xxi] Jean Baudrillard, De la séduction, Paris, 1979.
[xxii] Cititorul avizat a putut observa că am preluat opțiunea teoretică freudiană a Școlii de la Paris și mai ales a lui Lacan. Cunosc foarte bine criticile adresate lui Freud de către Adler, Reich și alții despre concepția libidoului și sexului. Aici nu este loc pentru o astfel de dezbatere, totuși țin să-mi asum opţiunea teoretică, mai precis aceea că sexul și castrarea sa sunt dinamica ontologică a libidoului. Când Karl Popper afirmă că psihanaliza este o pseudoștiință, avem de-a face cu un enunț grotesc al unui materialism scientist, mai ales după ce Lacan l-a unit pe Freud cu hermeneutica existențială heideggeriană. Psihanaliza este un discurs ce interpretează un discurs, și nu o explicație care ar căuta reguli științifice intangibile proprii producerii unei stări psihice singulare (asta face psihologia!), chiar dacă pot fi generalizate anumite configurații cum ar fi uciderea tatălui și castrarea. În acest sens, mă simt îndepărtat de Laplanche care refuză analiza fenomenologică psihanalizei. Ar trebui, de altfel, dezvoltat aportul foarte original al lui Heidegger la Daseinanaliză, dezvoltată de Ludwig Binswanger și Medard Boss: cf. Ludwig Binswanger, Analyse existentielle, psychiatrie clinique et psychanalyse: Discours, parcours et Freud, Gallimard, Paris, 1981.
[xxiii] Nedorind să încarc prea mult textul m-am limitat la câteva exemple preluate din literatura franceză.
[xxiv] Pierre Choderlos de Laclos, Les Liaisons dangereuses sau Lettres recueillies dans une société et publiées pour l’instruction de quelques autres. Paris, 1792.
[xxv] Mai întâi suprarealiștii care-și manifestă admirația literară și politică, cf. articolul lui Paul Éluard în numărul 8 din 1 decembrie 1926 al revistei La Révolution surréaliste : « D.A.F. de Sade, écrivain fantastique et révolutionnaire ». Acest aspect revoluționar al lui Sade este ilustrat prin filmul lui Buñuel în colaborare cu Salvador Dali, L’Âge d’or, 1930, și, mai târziu, La Voie lactée, 1969. După al Doilea Război Mondial, Blanchot, Klossowski, Simone de Beauvoir, Lacan, Foucault, Sollers, Barthes și Deleuze au arătat importanța operei lui Sade în elaborarea unei modernități secularizate observate prin închiderea nebuniei erotice, sadomasochiste și radical anticlericale. Trebuie în fine notată piesa foarte importantă a lui Peter Weiss despre raportul dintre revoluție, nebunie și represiune : Marat-Sade (Die Verfolgung und Ermordung Jean Paul Marats dargestellt durch die Schauspielgruppe des Hospizes zu Charenton unter Anleitung des Herrn de Sade), 1963, piesă tradusă în franceză de Jean Baudrillard, Marat-Sade,(La Persécution et l’Assassinat de Jean-Paul Marat tel que monté par les patients de l’asile de Charenton sous la direction du Marquis de Sade), Seuil, Paris 1965.
[xxvi] Această mare damă, al cărei salon era un loc de întâlnire pentru toți scriitorii și filosofii cei mai critici ai monarhiei absolute în ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, a fost străbunica unei alte femei celebre – George Sand (născută Aurore Dupin), care a luptat pentru dreptul la independență al femeilor, discipol al gânditorului socialist Pierre Leroux, opunându-se ferm căsătoriei și Bisericii catolice, fiind în același timp creștină.
[xxvii] A se înțelege în sensul plastic de cotoroanțe, femei rele, scorpii.
[xxviii] Este drept că după un viguros protest al publicului, tabloul a fost reaşezat la locul său în muzeu.
[xxix] https://www.mirror.co.uk/news/uk-news/schoolgirl-fell-pregnant-six-times-12171253
[xxx] M-am întrebat adesea unde ar putea fi ținut binele absolut în viața pământească. Această întrebare a luat naștere când președintele Reagan declarase că URSS era imperiul Răului. Am interogat realitatea pentru a ști unde era imperiul Binelui? Recunosc cu modestie că nu l-am găsit niciodată!
[xxxi] Catolicii au inventat Purgatoriul ca loc intermediar de judecată pentru păcătoși, unde s-ar decide în ultimă instanță în ce direcție se va duce sufletul lor, către Paradis sau către Infern.
[xxxii] Le banquet (189c-193e).
[xxxiii] Gershom Scholem, La Kabbale. Une introduction, Paris, Le Cerf, 1998.
[xxxiv] Îndemn de a căuta plăcerea sexuală fără nicio constrângere.
[xxxv] Amintesc faptul că primele mișcări contestatare la Universitatea din Nanterre care au avut loc la deschiderea universitară din 1967 aveau ca temă cererea studenților și studentelor de a putea dormi în camerele băieților sau fetelor în funcție de circumstanțe, deoarece în rezidența universitară clădirile fetelor și băieților erau separate.
[xxxvi] A se vedea pe acest subiect literatura imensă a filosofiei budoarului și ilustrațiile erotico-pornografice de epocă, Diderot, Les Bijoux indiscrets, 1748 ; Crébillon fiul, Le Sopha, 1742 ; Mirabeau, Ma conversion, ou le libertin de qualité, 1783, Laclos și Sade déjà citați abundent; în sfârșit, excelenta sinteză, Romans libertins du xviiie siècle, éd. P. Wald Lasowski, Paris, 2000. Iar la modul mai lejer excelentele ilustrații din filmul lui Bertrand Tavernier, Que la fête commence, 1975, Patrice Lecomte, Ridicule, 1996, Sophia Coppola, Marie Antoinette, 2012.
[xxxvii] Gustave Flaubert, L’Education sentimentale, Paris, 1869 ; Emile Zola, Nana, Paris, 1880.
[xxxviii] Boală nervoasă care se manifestă prin mișcări necontrolate și bruște ale feței și membrelor.
[xxxix] Jean Baudrillard, Ibid., p. 30.
[xl] Ibid., p. 31.
[xli] Doar un obsedat precum DSK se face prins cu o femeie de serviciu într-un hotel din New York. Totuși mulți cred că acest incident a fost o punere în scenă a punctului slab al unui bărbat (obscen) pentru a elimina un director general al FMI care devenise prea curios și prea sufocant. Și da, libidoul poate de asemenea să servească drept reglare de conturi. subterană și coups-fourrés, așa cum amintește povestea ministrului Profumo în Marea Britanie, prins în capcană de o foarte frumoasă call girl, care lucra pentru ambasada sovietică la sfârșitul anilor 1950.
[xlii] Această nebunie numită și corectitudine politică atinge toate domeniile. Astfel grupuri de negri vor în prezent să retragă literatura engleză din cursurile învățământului universitar sub pretextul rasismului autorilor și să nu se studieze decât autori negri americani, așa cum au vrut cu ceva timp în urmă, cu complicitatea câtorva profesori albi demagogi să demonstreze că filosofia greacă a luat naștere în Egipt, printre africanii negri ai Sudanului de astăzi. Aceste afirmații dau loc faimoaselor dezbateri despre Black Athena a cărei impostură grosolonă a fost demonstrată în anii 1980-2000 de către cei mai importanți eleniști. Cf. Martin Bernal, Black Athena: Afroasiatic Roots of Classical Civilization, III volumes, Rutgers University Press, 1987 1991, 2006. Critica sa în, Mary R. Lefkowitz, Black Athena Revisited, The University of North Carolina Press, 1996.
Autor: Claude Karnoouh
Sursa: Argumente si fapte
Gandeste.org recomandă cel mai recent volum semnat Claude Karnoouh, ”Conversații la amurg, GIUGAL AURELIAN și DAN NEUMANN în dialog cu CLAUDE KARNOOUH” (apărut în 2017). Alte două volume pe care le recomandăm: ”Pentru o genealogie a globalizării. Eseuri critico-filosofice ale unui sceptic în acțiune” și “Raport asupra postcomunismului si alte eseuri incorecte politic” , aparute in Colectia Gandeste a editurii Alexandria Publishing House (noiembrie 2014 și octombrie 2016). Volumele se pot comanda online AICI, AICI și AICI.