Ideea era că astfel puteam pătrunde în fortăreaţa inexpugnabilă construită de Constantin Roibu pe platforma chimică de la Vâlcea şi puteam afla ce întâmplă cu una dintre cele mai mari companii de stat. Când citiţi ştirile cu privire la pierderile Oltchim, la dezastrul financiar în care se află combinatul, poate că vă imaginaţi ceva de genul unor hale părăsite, populate cu zombie îmbrăcaţi în salopete. Nici vorbă. Chiar şi în ultimul an, cel mai prost al combinatului, aici s-au învârtit bani serioşi, s-a făcut business de zeci de milioane de euro. Limuzinele din parcare, delegaţiile de oameni de afaceri străini, nimic nu trăda dezastrul din acte. Cine, ce, cât, unde? – întrebări fără răspuns, pentru că la Oltchim nici câinii din curtea combinatului nu lătrau fără permisiunea şefului cel mare. Activitatea comercială opacă despre care vorbea Remus Vulpescu, şeful OPSPI, este o realitate. Nimeni nu suflă o vorbă despre afacerile combinatului, iar asta trădează ori o complicitate, ori un mecanism represiv perfect.
Realizez că un amărât de acţionar, fie şi ziarist, n-ar fi îndrituit să aibă acces la contracte. Însă ştiu pe cineva care ar fi putut foarte uşor să o facă: acţionarul principal. Oltchim este o companie de stat, Ministerul economiei fiind acţionarul principal. Pe lângă mandatul pe care i l-a dat lui Roibu, Ministerul a avut întotdeauna reprezentanţi în Consiliul de Administraţie, câte doi-trei. Secretari de stat, directori în minister, avocaţi abilitaţi au fost probabil zeci în ultimul an la şedinţele AGA, atât de mulţi şi schimbaţi atât de des că n-am apucat să le reţin numele. Mimând interesul sau stând ca nişte momâi la şedinţe, aceşti domni sunt cei care au vegheat ca bănuţul contribuabilului să nu se scurgă printre degeţelele abile ale şefilor Oltchim.
Ei au avut în fişa postului să ştie pe unde s-or fi aciuat milioanele de euro care lipsesc din bilanţ şi ar fi frumos să împărtăşească aceste cunoştinţe cu procurorii. Niciodată vreunul dintre ei nu a luat o poziţie contrară lui Roibu în AGA, sorbindu-i cuvintele şi căutându-i privirile de parcă se aflau în prezenţa unui zeu de a cărui mărinimie le depindea norocul în viaţă.
Oricât de abil este Roibu, el n-ar fi putut rezista toţi anii aceştia fără susţinere politică şi n-ar fi reuşit să scape printr-o revoltătoare „demisie de onoare“. Cine l-a susţinut? Toate guvernele de până acum. Aici este unul din punctele în care pălmaşii revoltaţi acum au dreptate. Pentru că au închis ochii la „performanţele“ lui Roibu, reprezentanţii statului, statul cum ar veni, sunt obligaţi acum să le plătească salariile restante şi costurile sociale. Ar fi bine dacă ar plăti din lefurile lor, dar din păcate o s-o facă din impozitele noastre.
Autor: Cătălin Alistari
sursa: capital.ro