„Scriu întruna, altminteri m-aș usca, scriu ca să nu uit că exist, scriu pentru a nu lăsa buruienile să crească peste o lume deja moartă, scriu…” (Marian Nazat)
Trăim vremuri bicisnice și imorale în care cenzura e mai odioasă ca oricând. Și mai perversă, fiindcă a fost instituită în numele… libertății. Un minister neavizat și neauzit dictează la nivel planetar ce trebuie și ce nu trebuie să spunem. Un alt minister, al opresiunii, tot fără chip, pune în executare, zelos și imperturbabil, sentințele de condamnare a oponenților noii ordinii politice mondiale. Dar nu oricum, ci numai după ce presa oficială și canaliile ridicate la rang de influenceri îi linșează mediatic pe proscriși (cazul ex-ministrului Andrei Marga este unul școală, din nefericire). Într-o astfel de atmosferă polițienească, dreptul la liberă exprimare este o utopie, deoarece:
– femeia nu mai e femeie și nici bărbatul, bărbat, ei fiind genuri (sau genderi?);
– mama nu mai e mamă și nici tatăl, tată, ci niște cifre, amândoi;
– dojenirea și urecherea propriei odrasle nu se mai cheamă grijă părintească, ci violență domestică;
– vulgaritatea și tupeul, mârlănia, nu mai stârnesc oprobriul public, ci admirația, ca orice marfă ușor vandabilă și profitabilă, pasul următor fiind prozelitismul, proiectarea lor ca valori generale unanim acceptate;
– politețea și eleganța, grația, nu mai sunt virtuți, ci semne ale demodării prăfuite, ale ieșirii din trend;
– albul nu mai e alb și nici negrul, negru, important însă rămâne curcubeul;
– homosexualii nu mai sunt persoane cu apucături pidosnice, ci adevărați martiri ai societății multilateral globalizate;
– curtarea unei femei/bărbat nu mai e începutul poveștii de dragoste, ci hărțuire sexuală, cu consecințe judiciare;
– discriminarea sexuală, cu feluritele ei manifestări, nu mai e ceva concret, ci o scenografie (coregrafie) premeditat organizată oriunde și oricând în amintirea trecutului, reprobabil, desigur;
– prostituatele de lux nu mai sunt prostituate, ci creatoare de conținut;
– banii nu mai sunt ochiul diavolului, ci zeii tutelari, dar păgâni, ai comunității obsedat consumeriste;
– maneliștii nu mai sunt interlopi, ci melomani, iubitori de artă;
– prostul gust nu mai e obscenitate și agresivitate, ci bun gust;
– cartea nu-ți mai asigură partea în viață, ci îți sporește angoasele și-ți îngreunează acomodarea la regulile turmei;
– tontul digital nu mai e luat în bășcălie, aidoma strămoșilor săi nedigitalizați, ci elogiat; bașca părerile pe care le emite cu tâmpă nonșalanță pe platforma de socializare în calitare de lider de opinie;
– cultura nu mai impune respect și nu mai e promovată defel; în schimb, incultura se lăfăie ostentativ în fiecare cerdac al administrației centrale și locale…
– meritocrația a căzut în desuetudine, înlocuită de eterna și fascinanta pilă neaoșă și de carnetul de partid;
– țiganii nu mai sunt țigani, ci persoane greu adaptabile, a căror inserție socială se găsește încă în chinurile facerii;
– drogurile nu mai sunt stupefiante, ci doar o cârjă în care să se sprijine tinerii depresivi și cu orizont cețos;
– casele de toleranță, de pariuri și de ce mai vreți voi nu mai sunt spelunci, ci instituții onorabile și fundamentale în lumea recentă;
– progresiștii nu mai sunt anarhiști, ci arhangheli ai viitorului imediat;
– organizațiile nonguvernamentale nu mai sunt oficine ale serviciilor secrete, ci partenere ale societății civile;
– gretele și suratele lor nu mai sunt marionetele simbriașe ale cercurilor de interese de aiurea, ci activiste civice nobelizate sau în curs de nobelizare;
– informarea corectă a populației nu mai e obligație, ci propagandă indigestă, doldora de lozinci și sloganuri ticluite de stăpânii clipei, aleși prin vot universal, egal și liber;
– suveranitatea națională nu mai e un atribut indispensabil existenței statale, ci o reminiscență marxist-leninistă;
– vânzarea și trădarea de țară nu mai sunt fapte abominabile ori sancționabile penal, ci gesturi diplomatice săvârșite din „rațiuni superioare de stat”;
– interesul național, ca și patriotismul, nu mai sunt datorii cetățenești de căpătâi, ci boli venerice;
– serviciile secrete nu mai sunt paznicii vigilenți ai siguranței naționale, după ce și-au predat sub semnătură secretele agenturilor euro-atlantice, într-un parteneriat (sanchi!) strategic de subordonare totală, astfel încât, în lipsa obiectului muncii, s-au convertit în actori principali ai jocului politic, definit ca un vast „câmp tactic” (replica peste decenii a Canalului Dunăre-Marea Neagră, ctitorit de clasa burghezo-moșierească reeducată în regim penitenciar pe șantierele patriei cucerite de prietenii de la Răsărit sosiți pe turelele tancurilor salvatoare;
– șomajul nu mai e parazitism social, ci realitate programată a economiei de piață;
– cumpărarea influenței agenților guvernamentali nu mai e corupție, ci lobby;
– Klaus Werner Iohannis nu mai este întruchiparea mediocrității desăvârșite, ci președintele republicii și terminatorul „Ciumei Roșii”, ăsta da ghinion;
– inșii din camarila de la putere nu mai sunt o adunătură de geambași lacomi să se îmbogățească mintenaș din înstrăinarea avuției naționale, ci demnitari-slujitori, chipurile, ai norodului jerpelit;
– partidele politice nu mai sunt cariatidele democrației electiv-participative, ci, tot mai des, grupuri de criminalitate organizată;
– capitalismul nu mai e o negustorie cu minciuna și prostia omenească, ci răul minor;
– concernele multinaționale nu mai sunt, ca deunăzi, exploatatorii voraci care sugeau sângele proletariatului (astăzi dotat cu tablete și mărșăluind în blugi și cărând în spinare rucsacurile de infanteriști ai înstrăinării de sine), ci apostolii făuritori ai bunăstării colective;
– pandemia de Covid și de multe altele nu mai e o grotescă și oripilantă manipulare, ci o realitate cu botniță întru imunizarea umanității, bla-bla-bla…
– alde Bill Gates, George Soros și câți ca ei nu mai sunt șarlatani planetari, ci filantropi;
– America nu mai e cel mai feroce agresor internațional postbelic, o fiară mereu însetată de sânge, ci milostivul samaritean;
– războiul din Ucraina nu mai e un război americano-rus, ci o invazie declanșată de un dezaxat, aflat, culmea, și cu un crac pe năsălie;
– Zelenski nu mai e slugoiul sinistru al Casei Albe, ci eroul în pulover (ca Petre Roman, odinioară);
– Zelenski nu mai e groparul Ucrainei, ci simbolul vitejiei și unității europene;
– România nu mai e victima răfuielilor altora, ci aliatul de nădejde al cabalei antirusești;
– argații yankeilor sunt onorabili și frecventabili, spre deosebire de cei ai muscalilor, declarați indezirabili (o paradigmă răsturnată în Valahia, căci în anii ’50 era tocmai pe dos);
– Maia Sandu (care îmi amintește îngrozitor de Monica Macovei și tovarășele ei de luptă portocalie… Ptiu, drace!) e pe cale să fie canonizată așijderea Ioanei d’ Arc, îndeosebi când își acuză contestatarii că sunt uneltele Kremlinului;
– Joe Biden nu mai este cetățeanul senil (și de aceea turmentat) băgat până în gât în afacerile pravoslavnice ale fiului său, ci liderul de fațadă al conjurației suprastatale;
– Vladimir Putin nu mai este politicianul admirat ieri, ci dictatorul terifiant al epocii;
– surori imperialiste, indiscutabil, America este zâna neprihănită, iar Rusia, bestia, deși prima, pretutindenară și perfidă ca nimeni altcineva, n-are rivală când vine vorba despre năravul hegemonist;
Și da, știu: „cine nu-i cu noi e împotriva noastră” și, de aceea, trebuie cenzurat și umilit public… Îmi asum delictul deja comis și îl recunosc. Dar nu mă căiesc[1].
Preluare: art-emis.ro
Autor: Av. Marian Nazat