Cei doi termeni ai luminii sunt, de fapt, cinci: iubire, cunoaștere, dialog, comunitate și știință. De la Brăileanu la Vulcănescu
Punctul comun al iubirii și cunoașterii este comunitatea. Comuniunea se propagă prin iubire, dar supraviețuiește prindialog, prin cunoaștere comunicată sufletește – împărtășire (Brăileanu). Omul, arată Brăileanu, este prin excelență existență dialogală. Primul dialog îl avem cu mama. Al doilea cu Celălalt în care ne oglindim: comunitatea în care ne integrăm pentru că ne pasă, suntem parte sufletească a ceva. Dialogul acesta constructiv ar trebui să fie, deci, iubireași știința. Nu e întâmplare că forma superioară a educației – doctoratul, este dialogal pentru excelență. Până atunci ar fi trebuit să fie dialog întru dobândirea întregurilor.
Vulcănescu este și mai explicit decât Brăileanu: logosul este cunoaștere și iubire, în același timp. Cuvântul este cunoaștere și iubire. Atenție mare cum îl folosim. Prin Cuvânt, Dumnezeu a făcut lumea. Iubirea, arată Vulcănescu, este şi cunoaştere:
„Şi aci e totul. Căci una este dragostea de jos în sus: dragostea firească, oarbă, EROS şi alta este dragostea de sus, darul lui Dumnezeu, îndurarea lui de creatură, LOGOS.” (Vulcănescu, p.40, sublinierile aparțin autorului).
Încercuirea noastră prin nu începe prin cuvânt. Relațiile sociale se propagă din acel moment ca jocuri de putere, nu ca forme ale comunicării sufletești. În limbajul popular, oamenii care nu știu să se poarte (să vorbească, să își țină casa, să aibă grijă de copil etc.) sunt „capre” sau „porci”. Ce dialog poate fi între oamenii „diminuați” în aceste condiții? O formă specială: „vânătoarea” – fiecare este pentru celălalt un trofeu. Iubirea devine succesul ca posesie. Iată de pildă, pot avea satisfacția că am cucerit mintea deosebită a cuiva, sau că mă culc cu cutare. În raport cu treptele bucuriei, practicăm mersul în jos, certificând ceea ce spune Bernea: dragostea între oameni nu este o certitudine. Este undar. Mereu trebuie împlinit și de prea multe ori ajuns în impas (Bernea, p.78).
Cotidianul este, astfel, mereu pierdut prin veșnicele noastre nemulțumiri. Stehinhardt, învățat cu groaznica împilare a pușcăriilor comuniste, este revoltat de micimea cuvintelor-barieră:
„Cred că în toate bordelurile Parisului, Hamburgului şi Singaporelui, ba în toate localurile de pierzanie ale tuturor porturilor şi metropolelor lumii, în ocnele Guyannei, în temniţele de la Sing-Sing şi Dartmoor păcatele săvârşite nu strigă mai disonant şi mai jalnic la cer decât icnirile, certurile din senin şi insultele gratuite proferate, cu o ură vitriolată, de arţăgoşi şi îmbufnaţi.” (Steinhardt, p.144)
„Vorba dulce mult aduce”. Dar este ea mai mult decât un exercițiu util în afara credinței?
Faptele. Scăderea luminii iubirii (diminuarea demografică a României)
Zămislirea faptelor nu se oprește la ele, ci și acestea, odată „produse”, fac, devin subiecte. Numai noi avem impresia că faptele rămân obiecte.
Pe rând, așa cum ne iau și ele:
România are cel mai mic număr de nașteri după 1944.
Începând cu 2012, România se micșorează (scade populația).
„Populatia rezidenta a Romaniei a scazut, anul trecut, pentru prima data dupa 1989, sub 20 de milioane de locuitori, a anuntat, joi, presedintele Institutului National de Statistica, Tudorel Andrei.
Premiera s-a inregistrat in 2013 si in cazul noilor nascuti, fiind consemnat un numar mai mic de 180.000, cel mai mic dupa cel de Al Doilea Razboi Mondial.” (Ziare.com, 5 iunie 2014)
Or, sângele unei națiuni este propria ei demografie. Aici demografia nu este doar un număr, numărul reprezintă vlagaei. Națiunea care nu mai crește, nu mai are vitalitate. Și fără vitalitate, spațiul ei se micșorează, chiar dacă frontierele de stat rămân în picioare (deocamdată, ca să nu vorbim de cele noi apărute în interiorul unui corp slăbit).
Iubirea ca spațiu
Brăileanu spune că timpul se măsoară prin spațiu (altfel nu am putea ajunge la el, e distanța în care se întâmplă lucruri). Când nu se întâmplă, sau „scârțâie”, spațiul se mărește (nu mai este, sau „dragostea moare”), se micșorează sau doare (dorul). România este un spațiu care doare:
- aproape jumătate din forța de muncă este plecată din țară (peste 2,5 milioane – Ziare.com, 24 mar. 2014);
- 22 milioane de prunci nenăscuți uciși între 1958-2008 (avorturi – datele Ministerului Sănătății, citate de România Liberă, 20 feb. 2011), de trei ori media europeană (Cotidianul, 23 ian. 2014);
- 80 000 de copiii plâng după părinții lor plecați, majoritatea în condiții de sclavie, în străinătate (RGN, 14 mai 2013)
Spațiul românesc este unul al extremelor: este și prea mult, este și prea puțin. Este prea mult prin creșterea distanțelor sociale dintre indivizi – prin deresponsabilizare: nu prea ne mai pasă: nu doar că nu mai facem copii, îi și omorâm. Și este prea mic, prea plin de fapte dureroase. Mereu e câte un fudul care ia câte o decizie anapoda, mereu mai apare câte o carte care ne-afundă cu mare reclamă. Mereu mai crește câte o taxă și mereu aflăm că se scoate din circulație câte un tren, se prăbușește o clădire de patrimoniu. Așa de pildă, timpul pe care-l facem dintr-o localitate într-alta crește, direct proporțional cu hoția sistemică și deresponsabilizarea, pe măsura micșorării societății ca și comunitate sufletească, a proiectelor iubirii de neam (vezi ProTv, 29 mar. 2014).
Faptele. Scăderea luminii cunoașterii
Neaplicarea legii;Legea 24 din 2000 specifică foarte limpede că orice proiect de act normativ trebuie să aibă la bază un studiu, „un studiu de impact” (art. 6, alin.3), după cum orice proiect de lege trebuie „evaluat preliminar” prin „analizarea efectelor economice, sociale, de mediu, legislative și bugetare” (art.7, alin.1). Cu alte cuvinte, avem o lege care ar putea fi următoarea ca importanță după Constituție: legea 24 care prevede întemeierea actului de putere pe cunoaștere, pe luarea în seamă a celorlalți (altul generalizat care m-a clădit sufletește). Prin conexarea politicului cu cunoașterea nevoilor societății societatea devine comunitate morală (Brăileanu), iar guvernarea dreaptă (Gusti). Dar nu a fost să fie, după cum cu toții cunoaștem. Gestul de guvernare este întemeiat pe apartenența la coterii. Când este întemeiat pe cunoaștere, fie e vorba de informație în slujba altora, fie de cunoaștere foarte parțială, funcție de cine comandă studiul. Societatea românească e împărțită în proiecte, subfinanțate sau suprafinanțate, redundante sau inutile. Cine mai vorbește azi de întreg, de poporul român? Doar la alegeri. În rest, politica, cunoașterea, noi înșine, ne ocupăm de lucruri absolut parțiale, dacă nu minore de-a-dreptul. Știința (mai cu seamă cea socială) a devenit o mortăciune în curtea plină de nevoi a societății. Peste ea tronează, ca un jocker beat de putere, politicul.