Degeaba îi spui unui public cu o înţelegere confuză a realităţilor din ţară că, iată, cutare are o înţelegere clară şi profundă a acestor realităţi. De pildă, Codex alimentarius… E un cod stabilit de OMS cu privire la toxinele ce sunt permise în comercializarea alimentelor. Codexul nu este obligatoriu. În România este. Pentru că România nu vrea să dezvolte laboratoare performante care pot face controlul asupra toxinelor din alimentele importate. România importă carne de o calitate pe care alte ţări o refuză. Acele ţări unde corupţia nu riscă să pună în pericol sănătatea publică. Acele ţări care au laboratoarele necesare măsurării acestui risc.
Avem aici o problemă de siguranţă naţională. Niciodată însă SRI nu a recomandat guvernanţilor să finanţeze dezvoltarea laboratoarelor necesare pentru controlul toxicităţii alimentelor.
Problema aceasta pune în evidenţă faptul că România a ajuns un sat fără câini? Nu e singura problemă de o asemenea magnitudine lăsată de izbelişte de către guvernanţii noştri. Izbelişte pentru români, profituri enorme pentru nişte companii multinaţionale.
Ce poţi face în contra unui politician care şi-ar elabora un program de denunţare a unor asemenea realităţi? Nu-l poţi acuza că are grijă de sănătatea publică dacă programul său ar avea în vizor Codex alimentarius. Poţi însă să îl dai pe mâna DNA, să-i caute nod în papură.
Poţi. Cine adică? Cei care au achiesat să servească interese contrare interesului naţional.
Am descris mai sus, printr-un singur exemplu de obedienţă nepatriotică, starea de colonie voluntară a unui climat politic în care un politician a vrut să fie mai puţin obedient, a fost arestat într-un proces politic şi abia acum, după ce şi-a ispăşit pedeapsa, a îndrăznit să vorbească în public despre faptul că România nu face propriile sale cercetări performante cu privire la toxicitatea produselor alimentare de import.
Magnitudinea urieşească a dezvăluirilor acestui politician pe acest subiect are să treacă nebăgată în seamă pentru că nu avem jurnalişti care să aleagă să înfrunte represaliile ce ar urma dacă acest subiect ar fi adus în prim-planul atenţiei publice. Iată de ce am devenit o colonie: nu ne interesează înţelegerea realităţilor profunde ale ţării, iar atunci când unele ne sunt dezvăluite, devenim laşi şi opinia publică rămâne în confuzie.
Argumentul forte al obedienţilor este că dacă am reglementa ca importurile noastre alimentare să fie de calitate (slab toxice), aceste produse ar fi mai scumpe şi marea majoritate a românilor nu şi le-ar permite. Aşadar, acest argument zice aşa: avem un nivel de trai care ne obligă să importăm mai ales alimente care pe termen lung fac rău traiului însuşi. Acest argument a fost larg acceptat la un moment dat, dar mai apoi politicienii noştri au uitat că acceptarea lui nu e totuna cu menţinerea unui nivel de trai precar. Ce se întâmplă? Pe termen lung, otrăvim populaţia, o dirijăm către diverse forme de cancer, iar pe termen scurt avem conştiinţele împăcate fără să ne mai preocupe prioritar creşterea nivelului de trai.
Strigător la cer devine, în aceste condiţii, fundamentalismul neoliberalilor, care continuă să vadă doar realităţile din cărţile care spun că piaţa reglează totul. Un neadevăr câtă vreme cererea (nivelul de trai) nu creşte pentru că aşa reglementează piaţa, ci pentru că urmăm politici de dezvoltare (dacă le urmăm). Cât despre progresiştii noştri, ei sunt atât de rupţi de realităţile care nu vin în percepţie prin ideologie, încât s-ar prea putea ca subiectul acestor însemnări (crima alimentară ce se desfăşoară în România) să-i surprindă. Ei sunt prea ocupaţi cu salvarea planetei ca să mai poată coborî la empatizarea cu oamenii.
Preluare: cotidianul.ro / Autor: Ioan Buduca