Au urmat alți ani critici de dificilă remodelare a țării și de tranziție de la o organizare politică, economică și socială la ceea ce ni se părea idealul de viață europeană. Au venit apoi anii influențați de prăbușirea brutală a încrederii oamenilor deopotrivă în sistemele financiare capitaliste, cât și în clasa politică în general. Mai recent, 2012 a început – și continuă să se arate – ca un an de criză: au căzut guverne, liderii au fost blamați în piețe publice, puterea și opoziția își aruncă invective pe zi ce trece mai violente și fără de perdea, politicienii își exibă fără rușine prostia sau diplomele de carton, leul își arată slăbiciunile, managerii firmelor privesc lung teancul de facturi neonorate, bancherii nu dau credite (și nici nu prea mai au cui să dea…), iar presa… e de vină pentru tot ce se întâmplă în țară sau aiurea. Grecia ne sperie, Spania ne cutremură, Italia ne înfioară. Recesiunea s‑a reinstalat, puterea s‑a schimbat, iar grijile oamenilor rămân aceleași, indiferent de cine le‑a promis ieri sau le mai promite azi un viitor mai bun. Criza economică rămâne un subiect de presă încă viu.
Dar din ce în ce mai des mai apare – cel puțin în discuțiile de stradă sau în cele informale, dintre oameni normali de diverse categorii sociale și profesionale – ideea că mai traversăm o criză, mai gravă, mai complexă, una de profunzime: o criză a societății, a ansamblului politic‑economic‑social‑cultural, o criză de identitate a națiunii, una dată de diletantismul liderilor ei.
„Cealaltă criză“. Ideea o găsim și pe diverse site‑uri sau bloguri de opinie. Dar ideea nu este tocmai nouă și discuția de azi despre existența unei „alte crize“ nu face decât să ne demonstreze încă o dată că istoria se repetă. Scriam în volumul „Criza, a cincea putere în stat“ (Ed. Universul Juridic, 2009) că și în perioada interbelică presa sesiza diferența de nuanță între instabilitatea economică și cea provocată societății de lipsa de performanță a conducătorilor. Citam în carte un articol publicat în noiembrie 1937 de „Reporter“ și purtând chiar titlul „Cealaltă criză“. Un fragment din acesta este la fel de actual acum precum și în urmă cu șaptezeci de ani: „În ceasul apariției acestui număr s‑ar putea ca criza politică să fi luat sfârșit“. Agitația cetelor de politicieni se va domoli deodată și apele tulburi ale vieții noastre, zise „publice“, se vor liniști. Țara va avea un nou guvern sau, mai limpede, un nou guvern va avea la dispoziția sa acest cobai răbdător care este țara. Dar în afară de criza aceasta, soluționată fără mare bătaie de cap, mai e una: mai adâncă, mai gravă, mai dureroasă. Ceea ce câțiva politicieni continuă să numească „criza politică“ nu e decât înghesuiala obscenă a unor oameni de afaceri cu pofte nemăsurate în jurul bugetului – și rezolvarea acestei crize, după atâta caznă, dă impresia muntelui care s‑a scremut ca să iasă un șoricel. Cealaltă criză însă continuă să‑și aștepte sfârșitul și nimic, niciun semn nu‑l arată apropiat. „S‑a sfârșit criza“, cum anunță ziarele a doua zi după instalarea unui nou guvern? Parcurgeți țara în lung și în lat și veți întâlni pretutindeni la sate, ca și la orașe, semnele vii ale crizei, ale celei adevărate. Criza politică s‑a sfârșit, adevărata criză continuă. Mizeria bântuie prin țară, secerând ca mitraliera și bătându‑și joc de declarațiile optimiste ale cârmuitorilor.
„Cealaltă criză“ este în Primul rând suferința generației care, teoretic, ar fi garanția dezvoltării și a viitorului națiunii. Și atunci ca și astăzi, este criza tinerilor în general, a tinerior intelectuali în mod particular, criza celor dezamăgiți de existența în continuare a abuzurilor politice, a repercusiunilor recesiunii economice mondiale, perspectivele sumbre ale șomajului, apariția unor noi ideologii, fizionomia societății patriarhale românești. Teoreticienii vorbeau în România secolului 20 de trei generații care ar fi avut o influență decisivă asupra vieții publice și politice: generația antebelică, adică cei ce se formaseră înainte de Primul Război Mondial, generația care purta amprenta evenimentelor din preajma Primului Război Mondial și generația războiului, adică cea care fusese influențată de evenimentele de după Primul Război Mondial și care nu mai trăise conștient perioada antebelică și se raporta fără înțelegere la multe reprezentări tradiționale. Avem similitudini: România secolului 21 este influențată decisiv tot de trei generații: cea a comunismului la putere, formată înainte de Decembrie ’89, generația „decrețeilor“, ajunsă în ultimii ani în cercurile puterii, la managementul corporațiilor sau fiind astăzi o bună parte din presupusa clasă de mijloc. Și generația postdecembristă, cea care nu a trăit conștient perioada comunistă, cea a celor născuți, crescuți și educați în România ultimilor 20 de ani. Aici lovește din plin „cealaltă criză“.
Autor: Daniel Apostol
sursa: moneymagazine.money.ro