Ipoteza mea de lucru este aceea că există o singură criză majoră, cu implicaţii nu doar politice ci şi culturale, educaţionale şi mai ales morale. Este vorba de metastazierea Iluminismului şi iluziilor sale, în ceea ce am putea numi postmodernitate.
Această problemă ne-a „ferit” pe noi- obligaţi să trăim până în 1989 o paradigmă întârziată a modernităţii (căci acesta este socialismul- o expresie a modernităţii şi, pentru societăţi agrare şi involuate cum erau cea rusească şi cele sud-est europene, o formă de modernizare, singura, din păcate).
Problema a izbucnit în anii 60, odată cu o revoluţie culturală de proporţii care a ocupat mai întâi universităţile şi apoi a deformat toate elitele şi, prin ele, toate aspectele societăţilor occidentale.
Să o numim neo-marxism? E un termen comod, parţial adevărat, dar nu complet. Să o numim post-modernism? La fel, parţial adevărat şi incomplet.
După mine, această schimbare revoluţionară a paradigmei este doar consecinţa inevitabilă a evoluţiei modernismului iluminist: 1789 nu putea duce decât la 1917, apoi la 1939, apoi la 1968, apoi la 2001…
Important este însă să avem o privire de ansamblu: relativismul cultural, relativismul moral, multiculturalismul, distrugerea conceptelor de bine şi de frumos, transformarea mizeriei şi urâtului în artă, redefinirea bunului simţ, redefinirea vieţii (prin legalizarea avortului, a eutanasiei), redefinirea tuturor conceptelor fundamentale ale societăţii şi aruncarea în aer a tuturor canoanelor culturale, religioase şi morale pe care se construia Occidentul, au dus inevitabil la degenerarea politicului.
Acum ne place, mai ales nouă, românilor, să vedem lumea împărţită în taberele pe care Radio Europa Liberă ne-a învăţat să le folosim pentru a împărţi lumea: „Imperiul răului” (URSS, Estul) în luptă încleştată cu un inevitabil „Imperiu a binelui”.
De fapt, asistăm asistăm la efectele politice ale acestei metastaze.
Nu e nicio logică în ceea ce se întâmplă, deşi, desigur, există profitori economici, băieţi deştepţi, politicieni pragmatici, care încearcă să tragă pe spuza proprie tot ce se poate întâmpla, căci, nu e aşa? orice război şi orice criză sunt oportunităţi de îmbogăţire şi de prosperitate pentru descurcăreţi.
Însă per ansamblu, lumea a devenit la fel de lipsită de sens ca orice piesă de artă postmodernă.
Suntem în faţa unui haos, cred eu- un haos pe care numai instinctele noastre pre-moderne îl fac să nu ne arunce vieţile în aer.
Ce va urma?
Sunt două ipoteze rezonabile: un totalitarism căruia să ne predăm toţi, epuizaţi de aceşti ani de nebunie, ce sunt abia la început sau sfârşitul lumii.
Eu nu îmi acord spaţiu pentru optimism. Dacă e să fie şi ceva bun, îl las să mă surprindă….
Autor: Bogdan Duca
Sursa: Bogdan Duca Blog