Primul intr-un top al salariilor CEO se afla Steven P.Jobs, cu suma de 646 de milioane $ pe an, adica aproape doua milioane de zi. Comparativ cu el, David J. O’Reilly, de la Chevron, pare oarecum un sarantoc – este platit cu “doar” 22,5 milioane $ pe an, cam cit Richard K. Templeton, de la Texas Instruments. Kenneth D. Lewis, CEO la Bank of America (cea mai mare banca nord-americana, dupa valoarea de piata), se multumeste cu 100 de milioane $ pe an. Dar inainte de criza (2006), aceasta ultima companie adusese actionarilor un profit anual de 21 de miliarde $.
Contextul inflamat al crizei economice globale a adus iarasi in discutie, pe un ton taios uneori, lefurile cu multe zerouri pe care le incaseaza executivii care conduc vasele amiral ale economiilor occidentale. Se verifica inca o data vechiul dicton: Victoria are o mie de parinti, infringerea este orfana.
Daca pe fondul cresterii economice revistele de specialitate cintau osanale CEO instalati in fotoliile de milioane de dolari, pe fondul recesiunii s-a vorbit si se vorbeste de “lacomie, nerusinare si desfriu financiar”. Sunt firesti sau nefiresti asemenea salarii? Este normal ce se intimpla in Romania, unde discutiile despre “bugetarii de lux” au condus la amputarea severa a unor venituri din sectorul public – dar si din cel privat, cum se intimpla in ultima perioada?
In primul rind, credem noi, este natural ca o economie sa consacre un raport just intre competenta/profitul obtinut si salarizare. Un executiv care stie sa vire in conturile actionarilor citeva miliarde pe an, isi merita pe deplin salariul cu sapte cifre si bonusurile de rigoare. Dislocarea lui din bordul de conducere al unei companii, in favoarea concurentei, inseamna un adevarat taifun managerial.
Are o responsabilitate imensa, munceste intr-un ritm care l-ar ucide in citeva zile pe un om obisnuit si are un talent a la Rembrandt in pictura de a lua cele mai potrivite decizii. Este un adevarat general al finantelor, un rege al hirtiilor, un magician al cifrelor. Sigur, plateste cu o cariera construita in ani si zeci de ani atunci cind lucrurile – nu neaparat din vina lui – incep sa mearga prost.
“Executiile” pripite care au loc in timpul unei crize se aseamana cu obiceiul germanicilor de a-si mazili/ucide regii care pierdeau o batalie, fiind socotit cazuti in dizgratia zeilor.
Este la fel de natural ca sectorul public sa nu ofere lefuri la fel de mari ca cel privat. Primul isi plateste managerii din banii actionarilor, ultimul din cei ai contribuabililor. Numai ca diferentele dramatice intre lefurile din privat si cele din public pot conduce la distorsiuni grave ale mediului de afaceri, in urma carora pierde toata lumea.
In Germania, de exemplu, media in public este de 80 la suta comparativ cu privatul, nu mai mult. Daca acest raport devine prea dezechilibrat in favoarea privatului, asistam la o hemoragie de competenta spre privat (ce se intimpla in Romania) si/sau la o crestere a gradului de coruptie.
Managerul unei companii de stat este, macar prezumtiv, la fel de competent pe palierul lui de responsabilitate, ca cel din sectorul privat. Deci problema care ar fi trebuit discutata mai apasat in tara noastra ar fi fost aceea a competentelor.
Secretare cu Filologia in Consiliile de Administratie nu-si merita fotoliul, nici macar pentru 15 $ pe luna. Un manager cu experienta, care are grija de banul public si isi face onest job-ul, merita mult mai mult decit atit – daca vrei sa-l ai acolo.
In al treilea rind, este de domeniul evidentei ca niciodata un manager nu va cistiga in Romania – nici macar in Franta – echivalentului cecului anual al unui manager din SUA. Nu poate realiza acelasi profit, oricit ar fi de competent, pentru ca aici ecosistemul este altul si pur si simplu nu permite aceeasi performanta. Dar se poate pastra macar un raport echivalent intre profit si salarizare.
Poate ca pe alocuri s-a sarit calul si uneori – asa cum s-a vazut in timpul crizei – salariile erau rupte de profitul real pe care il inregistrau companiile. Insa competenta si talentul merita rasplatite oricind si in orice conjunctura, inclusiv (poate mai ales) in perioade de criza.
Iar reducerile care s-au operat in Romania echivaleaza cu a-i diminua leafa pilotului unui avion in timpul traversarii unei uragan. Repetam, acolo unde este vorba de competenta si responsabilitate reale si nu de sinecuri si fotolii caldute, care nu implica nici responsabilitate si nici pregatire profesionala de exceptie.
De asemenea, cind se naste o prapastie intre salarizarea din sectorul public si cel privat, primul devine o victima sigura, in favoarea ultimului.
Nu vom avea functionari loiali, cu experienta si bine pregatiti in aparatul public – asa cum ne dorim si cum avem nevoie ca de aer – ci looseri care stau acolo pentru ca nu au unde sa se duca sau, mai grav, exponenti ai variilor grupuri de interse care-si imping “pionii” spre zonele de care urmeaza sa se conecteze la “perfuziile” financiare, prin sistemul capusarii.
Eugen Ovidiu Chirovici
sursa: bloombiz.ro