„Trebuie să fim pregătiți și tocmai de aceea am convocat astăzi o întâlnire cu ministrul Sănătății și cu experții din domeniul vaccinologiei. Am evaluat stadiul pregătirilor României și am discutat despre găsirea celor mai eficiente soluții de acțiune la nivelul întregului sistem sanitar, de la medicul de familie până la nivel de spital.“ Pe 3 noiembrie 2020, la ora 18, în cadrul unei declarații de presă, președintele Klaus Iohannis anunța că, deși la acea dată nu exista nici măcar un singur vaccin anti-COVID aprobat de vreo autoritate sanitară din lume, România a început în forță pregătirile pentru campania de vaccinare.
Prudență germană, precauție la cel mai înalt nivel, precizie, muncă susținută, sudoare, sacrificii.
Au trecut două luni și jumătate de la momentul în care președintele nostru, precautul, prevăzătorul, ne-a asigurat că totul va fi bine, că suntem pe situație, că problema vaccinului este ca și rezolvată, chiar dacă ne lipsește vaccinul. Era începutul unei serii îndelungate de comunicări despre stadiile din ce în ce mai avansate ale pregătirilor pentru vaccinarea populației.
Pe 23 decembrie 2020, cu doar câteva zile înainte ca primele doze de vaccin Pfizer-BioNTech să sosească, generalul Nicolae Ciucă, favoritul președintelui și încă premier interimar la acel moment, ne asigura, militărește și avântat, că seringile sunt în rasteluri, pregătite, iar medicii și asistentele sunt în tranșee, gata pentru asaltul final la SARS-CoV-2: „Sunt stabilite cerințele și condițiile pentru fiecare centru în parte, este asigurat personalul de vaccinare, este asigurat personalul de supraveghere, tot ceea ce avem nevoie. […] Ne-am dus în asemenea detaliu, încât știm inclusiv mașina și numele șoferului care transportă aceste vaccinuri“. Băi, ce mai, ceva mai bine organizat, mai bine pus la punct n-a existat în toată istoria României. Pentru prima dată de la Marea Unire, pentru întâiași dată de la 1866, de când această țară se numește România, aveam în fața ochilor o organizare superioară, un model de eficiență și planificare. Își dăduseră mâna în acest sens rigoarea nemțească a președintelui și precizia în execuție a glorioasei armate române care, prin colonelul doctor Gheorghiță, coordona întreaga campanie de vaccinare. Puteam sta liniștiți.
Și am stat. A venit vaccinul, prima tranșă simbolică, într-o mașină cu pinguini pe care toți responsabilii sistemului sanitar au primit-o la graniță de parcă ar fi venit americanii în locul rușilor, în 1945-1946. Ar fi trebuit, așa, de imagine, și un ansamblu de folcloriste, un platouaș cu pâine, sare și palincă. Nu neapărat pentru vaccin, că dânsul nu prea servește, dar pentru șoferul ăla polonez, pe care-l mai aștepta un drum chinuitor până la București.
Când a sosit vaccinul, trebuia să înceapă prima fază a vaccinării, cea atât de bine pusă la punct. Și ne-am dat seama că marile pregătiri începute din timp n-au fost decât un românism penibil. Nimeni dintre specialiștii prezidențiali nu luase în calcul un lucru simplu: ce faci dacă deschizi un flacon și nu ai destui pacienți ca să și faci toate dozele în fereastra destul de scurtă în care acestea sunt valabile? În ciuda spoturilor cu medici care se vaccinează, difuzate până la disperare, de parcă voiau să le facă în ciudă celor care nu se vor vaccina decât în etapa a III-a, personalul medical nu s-a prea înghesuit să se imunizeze. Nu a fost perceput ca un eșec, cu adevărat, că doar urma etapa a doua, îndelung așteptată. Și a venit și etapa a doua, cu vaccinarea simbolică și dătătoare de curaj a președintelui Iohannis, pe post de personal esențial. Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem, la trei-patru zile de la istorica vaccinare prezidențială, este: cum a reușit Klaus Iohannis să se programeze la vaccinare? Pentru că măreața platformă pentru programări nu funcționa în momentul în care s-a vaccinat președintele, fiind în curs de încărcare bazele de date. Cum ar veni, STS-ul fusese luat prin surprindere de un eveniment anunțat încă din noiembrie. Bine, platforma nu funcționează cum trebuie nici astăzi, nu va funcționa nici mâine. Și, cu toate acestea, este făcută de instituția care ne garantează corectitudinea procesului electoral. Democrația românească stă în codul STS-ului, așa cum stă și campania de vaccinare. Ar trebui să ne îngrijorăm, oare?
Nu funcționează platforma online de programare, medicii de familie nu se prea înghesuie să facă programări pentru că încă nu sunt bătute în cuie bonusurile financiare pe care le vor primi pentru o activitate pe care oricum ar fi trebuit să o desfășoare, DSP-urile dau în continuare rateuri la identificarea bolnavilor cronici și a persoanelor aflate cu adevărat în situație de risc și, colac peste pupăză, nu sunt suficiente centre de vaccinare, Pfizer își reduce tam-nisam producția, iar livrările de vaccinuri, aduse în mașini cu pinguini sau în cutii de pizza, au început să întârzie.
Ar trebui ca fiecare dintre noi să recitească, în aceste zile, declarațiile făcute de Klaus Iohannis de-a lungul întregii luni noiembrie și în debutul lui decembrie. Ar trebui să ne umplem, din nou, de triumfalismul anticipat al marelui succes care era campania de vaccinare înainte de a fi început. Am primit atâtea asigurări că lucrurile vor merge ceas, impecabil, încât mai aveam puțin și am fi început să credem.
Din păcate, iar ne-a lovit realitatea peste bot. Iar președintele nostru, atât de organizatul și precautul Klaus Iohannis, și-a răsdovedit găunoșenia proverbială. Omul se aruncă mereu cu entuziasm în a-și asuma victorii strălucitoare cu mult înainte de a începe vreo bătălie. După care, în fața dezastrului din teren, trece fluierând pe lângă pupitrul de la Cotroceni și, în caz că este inoportunat cu vreo întrebare incomodă, se face foc și pară și începe să ne spună că e neînțeles și să ne înșire noi și noi realizări din viitor. Între 3 noiembrie, momentul în care ne-a dat prima asigurare că vom avea o campanie de vaccinare ruptă din soare, și 18 ianuarie, momentul în care am văzut cu toți că avem de-a face cu o încropeală pretențioasă și costisitoare, au murit, din cauza infecției cu virusul SARS-CoV-2, 9.998 de români. În ritmul ăsta, vor mai muri zeci de mii până când măreața campanie coordonată și planificată direct de către președinte își va dovedi eficiența. Ei, și? Ce mai contează câteva zeci de mii de morți nevinovați? Important e să ținem minte că președintele ne-a salvat de acest flagel. Doar că, pentru că trăim într-o democrație reprezentativă, ne-a salvat prin reprezentare, salvându-se în primul rând pe el. E bine și-așa, în cele din urmă. Cineva trebui să rămână până la sfârșit, să numere morții pentru istorie. Și cine ar putea-o face mai bine dacă nu un profesor de științe exacte?
Autor: PATRICK ANDRÉ DE HILLERIN
Sursa: catavencii.ro