Din fericire pentru baptiştii români, statutul intelectual refuzat lor de către elitele de pe nava-mamă, ţara-amiral, farul călăuzitor, S.U.A., poate fi reclamat cu succes înjurându-i pe ortodocşii din România, răsfrângând asupra “obscurantiştilor” ortodocşi toate păcatele – reale sau închipuite – proiectate asupra fundamentaliştilor baptişti de către elitele intelectuale nord-americane.
Ca urmare, Dan Puric e luat în tărbacă, nu în numele lui Hristos, ci în cel al lui Andrei Pleşu, de către un “intelectual” baptist pe care îl desfid să propovăduiască operele lui Pleşu prin bisericile fraţilor din America de Nord.
Ceea ce mă dezamăgeşte nu e atacul la Dan Puric în sine – ştiu că omul de teatru e plin de umor şi că e capabil să recupereze estetic şi să desluşească în cheie creştină multe din reacţiile la opera/lucrarea sa.
Respingătoare mi se pare însă teologia de termită care stă la temelia atacului menţionat, credinţa că Dumnezeu ne-a pus în lume ca să o devorăm, că “păşunismul” e ridicol şi că între creştinism şi asfalt există o legătură indisolubilă. Am mai întâlnit astfel de argumente la Cătălin Avramescu, politolog şi consilier prezidenţial care cerea cândva ca România să se Reformeze pentru ca să se asfalteze. E drept că acelaşi Avramescu condamna politica anti-avort a lui Nicolae Ceauşescu. La vremea când îi răspundeam lui Avramescu în Idei în dialog, Teodor Baconsky se declara împreună cu mine sceptic în privinţa reducerii creştinismului la statutul de ideologie civilizatoare. Una e să te converteşti la creştinism, şi alta e să te converteşti la “etica protestantă şi spiritul capitalist”. Mai apoi, sub presiunea sau ispita politicii, Baconsky a îmbrăţişat şi el concepţia civică a Bisericii ca “avanpost civilizator”, a Bisericii ale cărei permanenţe dogmatice şi prezenţă liturgică sunt negociabile de dragul ecumenismului politic şi politizant.
Tocmai acest dublu limbaj îl regăsesc acum în atacul asupra păşunismului lui Puric. Fundamentalistul hristocentric din America devine eroul civilizator pleşuvionar la contactul cu Dan Puric şi babele din România (descrise cu un umor care îi scapă mohorâtului puritan).
Înţeleg că, de fapt, bapt(r)iştii cu pricina dau iama prin “Grădina Maicii Domnului” (expresie folosită de Papa Ioan Paul II) şi pentru că li se pare că altfel nu pot culege vreun fruct de acolo. Se simt excluşi, discriminaţi. Iată ce comentează cititorii baptişti ai atacurilor la Dan Puric:
“marinelblaj says:
February 13, 2013 at 12:07 am
Foarte bine punctat, Claudia! Mai ales la acel capitol în care idealizarea fără substanţă a ţării şi a neamului creează acest gen de “fenomene”! De fapt, trebuie să admitem că ne lipseşte esenţialul: echilibrul. Pendulăm între “Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă” a lui Patapievici şi “România, grădina Maicii Domnului” a lui Puric şi pierdem pe drum esenţa, aşa cum a punctat-o Pleşu: “O singură frică pare să fi dispărut cu totul din lumea noastră: frica de Dumnezeu, în care trăiau, nu de mult, înaintaşii noştri. Iar când frica de Dumnezeu dispare, toate celelalte frici, mici şi mari, invadează scena în devălmăşie”. Putem admira, putem aprecia, dar ce ne facem când… regele e gol?
Reply:
Marinel, problema este ca unii dintre noi suntem considerati in afara “gradinii”. Sentinta “nu esti ortodox, nu esti roman adevarat” este deja axioma in gandirea multor compatrioti mai mult sau mai putin verzi. Care este esenta conceptului “roman”, ce te face in mod fundametal sa fii roman? De ce romanii de alta credinta decat cea ortodoxa ar fi mai putin romani (un fel de romani second-hand)?”
Un răspuns la joasa altitudine a atacurilor ar fi că, sigur, strugurii sunt acri atunci când nu ajungi la ei. Şi statutul de minoritar poate predispune multă lume la acreală (de exemplu, minoritatea atee din SUA se consideră continuu discriminată de majoritatea creştină a Statelor Unite şi apelează la ACLU pentru a o apăra de persecuţii reale sau închipuite).
Ce vreau însă să le spun celor grupaţi în jurul websitului respectiv e că eu – şi probabil că şi Dan Puric, şi Gheorghe Fedorovici, şi Cristian Pascu (autorul unui excelent răspuns dat obrăzniciilor lui Otniel-Laurean Vereş) şi mulţi, mulţi alţii – nu cred în validitatea distincţiei operate de Nae Ionescu între “buni români” (la el, greco-catolicii) şi “români” (ortodocşi, născuţi, iar nu făcuţi). Cred că România are cam mulţi români indolenţi şi debusolaţi şi cam puţini buni-români, oameni ai faptei cu dragoste de ţară. Cred că ne trebuie, mai mult ca oricând, buni-români.
Am auzit pe mulţi baptişti spunând că ortodocşii sau alţi “rătăciţi” se vor duce direct în Iad. Şi viceversa.
Poate că Raiul nu-l vom moşteni împreună. Nu ştiu. Cum va lăsa Dumnezeu, după mila şi dreptatea sa. Dar cred că aceeaşi ţară o putem locui, lucra şi face să înflorească. Ortodocşii cu prunii, baptiştii cu varza şi pasta de tomate. Important e să fie organice, fără îngrăşăminte chimice. Că altminteri se trec şi păsările cerului, şi crinii câmpului. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
PS1: Apropo de păşunism, de ce nu traduc intelectualii baptişti din România scrierile lui Wendell Berry? Sau e considerat “comunist” fiindcă nu susţine mallurile, asfaltul şi capitalismul victorios la oraşe şi sate”? Odată asfaltate satele româneşti, jeepurile evanghelice vor răspândi “Vestea cea Bună” cum ai întinde untul pe pâinea neagră a ţăranului obscurantist din Europa de Est.
PS2: Cred că Gheorghe Fedorovici pune degetul pe multe răni aici.
Autor: Mircea Platon
sursA: focuriinnoapte.blogspot.ca