Cât plătim pentru un sistem de sănătate gratuit?

Avem înrădăcinată ideea că statul ar trebui să fie cel care să ne asigure gratuit servicii medicale, că trebuie să aibă grijă de noi atunci când suntem bolnavi, însă, pentru acest sistem de sănătate universal, plătim mai mult decât credem că plătim şi primim mult mai puţin decât am avea nevoie. În acelaşi timp, blamăm sistemul sanitar, spunem că suntem dispuşi să plătim oricât pentru sănătatea noastră şi în niciun moment nu considerăm modul în care este sistemul de sănătate organizat ca fiind bucăţică cu bucăţică desprins din socialism.

Un sistem de sănătate universal, precum cel din ţara noastră, se referă la un sistem controlat de stat care are menirea de a asigura că fiecare cetăţean are acces la serviciile medicale de care are nevoie. Acest tip de sistem diferă de la o ţară la alta şi mai poartă numele şi de medicină socialistă.

Problemele unui astfel de sistem care ar trebui să ofere asistenţă medicală universală încep în momentul în care statul nu mai are bani pentru a-l întreţine, pentru a-l moderniza, pentru a-şi plăti salariaţii sau pentru a cumpăra medicamente sau aparatură.
Toate acestea duc la o scădere a calităţii serviciilor oferite, iar statul face tot ce îi stă în putinţă pentru a obţine finanţările necesare, prin decizii care până la urmă au efecte negative tot asupra populaţiei.

Unii oponenţi ai sistemului sanitar universal argumentează faptul că statul deţine monopolul serviciilor medicale şi că acest sistem nu aparţine unei pieţe libere şi determină o scădere a calităţii lui. Astfel, lipsa unei competiţii reale face ca serviciile oferite de stat să fie singurele pe care pacienţii pot să le acceseze.

Pe lângă toate acestea se mai adaugă şi nevoile din ce în ce mai mari ale oamenilor, în contextul în care populaţia este îmbătrânită, iar costurile pentru a menţine un nivel de sănătate sunt în creştere.

Din aceste cauze s-a ajuns în situaţia în care spitalele au bani doar pentru salarii, iar pacienţii sunt nevoiţi să îşi cumpere singuri medicamente sau să plătească pentru anumite investigaţii medicale mai complexe.

În plus, orice măsură luată care ar putea schimba măcar puţin acest sistem se confruntă cu rezistenţa populaţiei. Un exemplu în acest sens sunt protestele cu care au fost întâmpinate deciziile de desfiinţare ale spitalelor, de acum câteva luni. Nu erau oare aceleaşi spitale care până acum erau acuzate că omoară pacienţii şi din care nu aveai nicio şansă să scapi viu?

Până la urmă se pune întrebarea cu ce preţ vrem să avem în continuare un asemenea sistem sau cât trebuie să plătim pentru a avea un sistem de sănătate gratuit. Pentru ca noi să avem acces la acele servicii medicale pe care le considerăm precare, plătim însă de două ori, fără să punem la calcul plăţile făcute de angajatori. Astfel, în primul rând, în fiecare lună, din salariu ni se opreşte, vrând, nevrând, 5,5%, la care se adaugă contribuţiile pe care angajatorul nostru este şi el obligat să le achite, de 5,2%. Pe lângă aceste prime lunare se mai adaugă cele ocazionale, pe care le plătim aproape de fiecare dată când trebuie să mergem la medic. Plăţile informale au ajuns anul trecut la 450-500 milioane de euro, adică exact cât sunt dispuse unele persoane să plătească pentru a avea acces la sistemul privat de sănătate.

Prin urmare, dacă populaţia ţării este dispusă să plătească o asemenea sumă pentru a putea primi serviciile medicale de care are nevoie şi dacă tot avea tendinţa de a respinge tot ce are legătură cu socialismul, de ce nu am vrea să scăpăm şi de sistemul sanitar care mănâncă prea multe resurse şi ne oferă prea puţin?

Andreea Stoica
sursA: curierulnational.ro