Prietenul meu Alin Ciubotaru mi-a pus o întrebare: Ține de menirea și funcția presei să aducă în discuție publică aceste probleme / imperfecțiuni din mediul medical? La care i-am răspuns succint: Da, când o face de bună-credință și când are competență în acel domeniu. Atunci când lansează teme false din rea-voință sau incompetență face mai mult rău decât bine. Cât timp în presă nu există persoane calificate pe domeniul sanitar și totul este o goană după așa-zise știri de senzație, e bine să se abțină.
Meditând, am considerat că trebuie să fiu mai explicit, arătând mai ales cât rău poate să facă dezvoltarea unei culturi conflictuale. Pentru medic, pentru sistem, dar mai ales pentru pacient.
Relația medic-pacient se construiește pe încredere. Când subminăm această încredere niciun tratament corect nu mai este eficient. Există dovezi că în societățile în care există relații litigioase între pacienți și personalul medical, costurile pentru sănătate sunt semnificativ crescute. De exemplu, Statele Unite sunt date frecvent ca exemplu drept o societate litigioasă și cu un număr mare de procese de malpraxis comparativ cu alte țări OECD. Rezolvarea litigiilor medicale la nivel de justiție a condus la practicarea unei medicini defensive cu costuri semnificativ crescute ale actului medical și neasociate cu o creștere a calității actului medical sau cu o îmbunătățire a stării de sănătate a populației. De aceea, deși în Statele Unite există cea mai mare alocare din lume de fonduri în sănătate, avem peste 60 de milioane de persoane care nu sunt cuprinse într-un sistem de asigurări a sănătății sau au asigurări improprii. S-a calculat că aproximativ 30- 35% din fondurile alocate sănătăți în SUA sunt cheltuite pe servicii nemedicale (despăgubiri, avocați, etc.) Toate aceste practici defensive conduc în schimb la scăderea calității actului medical în special pentru grupurile sociale defavorizate. Deși nu există decât puține cercetări românești care să ateste existența mecanismului de producere a gradientului social în sănătate în țara noastră, cultura litigioasă din jurul personalului medical din ultimii ani ne îndreptățește să credem că mai degrabă fenomenul nu este (sau nu se vrea să fie) studiat decât că nu ar exista.
O finanțare publică adecvată și focalizată spre grupurile sociale defavorizate ar putea conduce implicit și la o creștere a încrederii acestora în furnizorii de servicii medicale și implicit a stării de sănătate a acestor grupuri populaționale și la creștere economică.
În concluzie presa trebuie să participe la reconstruirea relației de încredere între medic și pacient pe care tot ea a distrus-o. Nu înseamnă că nu trebuie să fie “câinele de pază” al drepturilor pacienților. Dar trebuie sa fie responsabilă și să prezinte în același timp și știri pozitive într-o proporție rezonabilă.
P.S.: Domnul Tolontan recunoaște cu nonșalanță că greșește în fiecare zi. De asemenea, mai lansează și ideea că Spitalul de Arși ar trebui închis. Medicii răspund pentru fiecare greșeală pe care o fac și ziariștii cer ca ei să răspundă pentru greșeli. Cum răspunde pentru greșelile lui domnul Tolontan? Ar trebui ca cineva să analizeze ce cheltuieli nejustificate a făcut sistemul de sănătate din cauza greșelilor ziariștilor? Văzând ce s-a întâmplat în ultima săptămână, dar și faptul că domnul Tolontan nu vorbește niciodată despre subfinanțarea sistemului medical, sunt din ce în ce mai convins că cele descrise de mine într-o notiță reflectă adevărul. Detalii puteți citi aici.
Autor: Vasile Astărăstoae
Sursa: Vasile Astărăstoae