De foarte multe ori se vorbește despre puterea mondială ori la un mod reducționist, ori la un mod atât de detaliat încât nu se mai înțelege nimic. Unii cred că puterea e o chestiune extrem de simplistă, o unică piramidă pe care te cațeri, în timp ce alții cred că ne mișcăm într-un sistem brownian. Ambele viziuni sunt eronate deoarece nu țin cont de context.
Noi, ca oameni, nu putem trăi într-un sistem brownian. Avem nevoie de ordine, astfel încât ierarhiile se construiesc natural. Dacă mâine s-ar găsi un petec virgin de pământ și oamenii s-ar hotărî ca acolo să instaureze o ideală societate egalitară, în maxim 100 de ani am vedea cum egalitarismul idealist se transformă pe nesimțite într-o societate puternic ierarhizată. De altfel, în câteva cuvinte v-am spus povestea SUA. Sau a Rusiei Sovietice.
De partea cealaltă, trebuie să acceptăm că omul niciodată nu este mulțumit de structurile sociale pe care le construiește. Indiferent dacă e creatorul sau unitatea de bază a unui construct social, omul este nemulțumit de opera sa. Întotdeauna e loc de mai bine deoarece nu poate exista o societate fără nedreptate, fără asuprire, fără conspirație. De aceea, pus în fața operei sale „desăvârșite”, omul va prefera să o dărâme deoarece întotdeauna va avea în cap societatea „mai bună” a viitorului. Copiii tind să dărâme ceea ce moștenesc, pentru ca atunci când ajung la senectute să regrete faptele tinereții. Dar e prea târziu și nu pot face altceva decât să asiste pasiv la demolările efectuate de urmașii lor, la fel de îndrăciți precum erau ei în tinerețe.
Sunt instinctele noastre de oameni, cele care ne croiesc drumul în viață, cele care ne aruncă în provocări sau ne scapă în situațiile limită. În toată menajeria pe care o numim viață, apucăturile noastre – de cele mai multe ori inutile și grosolane – sunt cele care dau culoarea, „sarea și piperul” întregii construcții sociale, transformându-ne viața într-un drum cu un relief variat. Destul însă cu concepțiile generale. Să trecem totuși la fotografia momentului, la partea practică a acestei expuneri.
Există un centru mondial de putere sau sunt mai multe astfel de centre? Cu siguranță nu e unul singur deoarece ar contrazice cea de-a doua axiomă care statutează faptul că omul e nemulțumit de construcția sa. Un sistem unic de putere presupune o ierarhie unică, ceea ce ar simplifica la extrem structura de forțe a planetei. Nu, nu există, și spun aste în ciuda faptului că vor fi foarte mulți cei care mă vor critica. De altfel, din credința centrului unic de putere se nasc marile erori de interpretare a realității.
Există un centru vizibil de putere, compus din SUA, NATO și extensiile acestei structuri. Este ceea ce numim „Occidentul Colectiv”. Puterea acestei zone este dată de SUA, cel mai puternic vector al secolului XX, cel care a reușit, pentru o scurtă perioadă de timp la începutul secolului XXI, să devină unicul centru de putere al planetei. Însă e o eroare să credem că SUA a fost unicul depozitar al puterii. În afara sa au existat centre de putere independente precum Iran, Rusia, China, India s.a.m.d. Acești „luptători singuratici”, chiar dacă au fost cotropiți de-a lungul istoriei, au reușit să-și mențină intact instinctul național, astfel încât întotdeauna au fost centri de putere. China se vede acum mai transparent ca niciodată, de aceea nu mă voi referi pe moment la ea.
E interesant însă de urmărit evoluția Rusiei. Indiferent de care parte a baricadei te-ai afla, evenimentele care se petrec acum la periferia Imperiului Rus au un grad de incertitudine. Nimeni nu înțelege de ce au reacționat (abia) acum rușii. De ce am pus paranteza? Pentru că de pe o parte a baricadei mișcarea Rusiei pare una pripită, într-un moment în care era nepregătită, iar de pe partea cealaltă a baricadei oamenii întreabă cu mânie „de ce-a durat atâta?”. Nu pot face acum o analiză a situației pentru că ne-ar răpi mult spațiu. Voi spune doar că Rusia a intervenit fix în momentul în care a înțeles că trece printr-o etapă existențială, astfel încât nu are sens să mai aștepte „strategic”, ci să iasă la luptă din disperare. La fel cum a făcut-o de atâtea ori în istorie.
India este un alt pol de putere interesant. Mai ales prin prisma faptului că, în ciuda integrării sale în BRICS, acum e de partea Israelului, adică a ceea ce se numește Occidentul Colectiv. Cum e posibil așa ceva? Păi tocmai ca efect al independenței sale e posibilă o asemenea opinie. India urăște Pakistanul, adică urăște musulmanii. Din acest punct de vedere, în conflictul din Israel, India nu are cum să fie de partea musulmanilor. Dacă ar putea, indienii le-ar face același lucru pakistanezilor, în ciuda faptului că e vorba de frații lor.
BRICS e o construcție pe care mulți o văd eronat ca un fel de oglindire a Occidentului, adică un centru de putere ierarhizat, construit pe același model cu Occidentul, doar că de sens opus. E fals. BRICS este o adunare de țări independente, de puteri regionale care caută să contracareze – și în același timp să se protejeze – de consecințele dezastruoase ale picajului ideologic al Occidentului în general și al SUA în principal. Însă coeziunea acestor forțe se oprește aici. China are concepții divergente de cele ale Indiei. La fel în raport cu Rusia. Brazilia nu are obligatoriu aceleași interese cu India sau Africa de Sud. Ceea ce însă au înțeles țările grupate în BRICS este faptul că se poate creiona un framework comun, care să poată ține cont de interesele fiecărei țări. În acest framework fiecare dintre participanți renunță la anumite aspecte ale interesului propriu în virtutea unui ideal mai înalt, anume al apărării comune de hegemonia dominantă a SUA. Când însă întreaga dominație a SUA se va prăbuși, e limpede pentru oricine ce se va întâmpla cu frameworkul despre care am vorbit.
Un rol special îi voi aloca Turciei. Aparent țara se află în tabăra Occidentului Colectiv, fiind integrată în NATO. De asemenea, la modul paradoxal, e atrasă într-o relație de prietenie cu Rusia, dușmanul NATO. Cu toate acestea, Turcia este una dintre puținele țări ale lumii care a reușit să-și câștige un statut de autonomie. Este clar o putere regională, alături de Iran, și e capabilă să-și facă propria politică. Apropierile ei de un pol de putere sau de altul sunt strict conjuncturale, judecând totul prin intermediul propriului interes.
Desigur, există multe alte puteri regionale și acesta este motivul pentru care vedem „clocotirile” actuale ale politicii externe. Interesant este că, în afara acestor jucători statali, există o putere mult mai puțin vizibilă, care-și întinde tentaculele peste tot. O vom numi Puterea Oligarhică(PO). Cu toate că pare a acționa unitar, Puterea Oligarhică este și ea împărțită. Cel mai proeminent braț al său e reprezentat de Marea Oligarhie Financiară(MOF), cea care concentrează toate finanțele lumii. MOF are sediul central pe un teritoriu autonom din Basel, fiind una dintre cele mai discrete organizații ale lumii și, în același timp, cea mai puternică organizație transnațională. Aparent MOF nu face altceva decât să le ofere statelor un framework de lucru, necesar desfășurării coerente a economiei. Peste tot în lume, instituțiile satelit ale MOF dețin monopolul emiterii banilor. Aici e un paradox. Aparent, băncile centrale aparțin statelor membre(cazul BNR, Băncii Rusiei, Băncii Angliei, etc.) sau sunt instituții private ale statului respectiv(cazul FED). Numirea Guvernatorului unei bănci centrale este, de asemenea, un element dictat de puterea politică a unei țări. Mai mult, ca totul să fie și mai încâlcit, Banca Centrală a Băncilor Centrale – Bank of International Settlements(BIS) – este deținută de instituțiile bancare membre, adică de celelalte Bănci Centrale. Sistemul e diabolic gândit deoarece, aparent, nu există un stăpân de-al său. Acesta, desigur, există, dar marea masă nu-l cunoaște. Masa cunoaște, de exemplu, o familie de miliardari printre multe altele, care nu atrage cu nimic atenția. Nu afișează cea mai mare parte a averii, ba, mai mult, ies în față cu o babă nimfomană care-și dă în petec peste tot pe unde se duce și care face gafe cu duiumul, atent acoperite de jurnaliștii de casă. În mod normal, oricine ar putea să-și pună întrebarea cum de acea familie, e atât de protejată? Păi cum să nu fii protejat când deții mai bine de 20% din transportul maritim al lumii, când ai o flotă compusă din 10 Boeing 474 plus încă 50 de avioane private, totul doar pentru „necesitățile familiei”. Alături de acestea, pentru aceleași „necesități” mai ai încă vreo 200 de iahturi, cel puțin 15 insule private spectaculoase s.a.m.d. Și, culmea, toate acestea nu sunt cunoscute. Nu mai vorbesc despre faptul că „investiții” precum Facebook, Google, Goldman, Oracle, Starbucks, Dell, P&G, Airbnb, Intel s.a.m.d. sunt în portofoliul extins al aceleiași familii, fără însă ca familia să apară în față. Încâlcite sunt căile investițiilor acestei familii care nu pot fi descâlcite decât atunci când realizezi că una dintre rădăcinile BIS se află în ograda acestei familii.
Poate că acum vă întrebați cum se face că, în ciuda faptului că Guvernele statelor numesc Guvernatorii Băncilor Centrale, de la un anumit moment aceștia scapă de sub control? Cum de e posibil așa ceva? Într-adevăr, aceștia sunt numiți de state, dar după momentul numirii ei nu mai aparțin statelor. Fie că e vorba de o legislație care dă o autonomie largă Băncii Centrale(vezi cum se petrec treburile la noi), fie că, în momentul ocupării funcției intră într-un mediu pervers, extrem de viciat. Mulți vorbesc despre președintele nostru călător, însă nu au habar cât de călător e Guvernatorul Băncii Naționale. Aveți idee că cel puțin odată pe lună un Guvernator ajunge la Basel? Uneori asta se poate întâmpla săptămânal. Totul, într-un mediu extrem de discret, fără ca prostimea să aibă habar. Brusc, respectivul Guvernator înțelege că el, de fapt, aparține acelui colectiv, nu țării sale. De asemenea, înțelege forțele gigantice care pot să anihileze efectiv o țară. Cum altfel vă puteți explica comportamentul mai mult decât ciudat al Elvirei Nabiullina, Guvernatoarea Băncii Rusiei? Cum vă puteți imagina „mișcarea în front” efectuată de numeroși Guvernatorii ai Băncii Chinei(PBoC), eveniment pe care l-am tratat ieri?
Partea frumoasă e că mecanismul Băncilor Centrale este unul infernal. Ca Guvernator trebuie să te ții de anumite standarde altfel te scufunzi. Mai mult, tu ești de fapt „jupânul” acelei țări, fiind parte a puterii din umbră. Desigur, coarda nu poate fi tensionată foarte tare, iar cei din spatele sistemului înțeleg asta. În cazul țărilor cu putere de decizie, factorii de influență nu sunt atât de prezenți întrucât, până la urmă, Spargerea monopolului financiar pe care l-au câștigat nu e greu de implementat. Mai ales acum când tehnologia permite asta. Doar că elementul perfid e dat și de infinita adaptabilitate a modelului financiar impus de MOF. V-ați întrebat de ce Ethereum e deținut de o fundație cu sediul în … Elveția? Poate că e timpul s-o faceți și, mai mult, să căutați „micile chichițe” din spatele criptomonedelor care, chipurile, luptă pentru independența noastră!
În afara MOF, există o Oligarhie Industrială, una a proprietăților imobiliare s.a.m.d. Toate aceste oligarhii au structuri piramidale proprii care fac parte integrantă din lumea actuală. Ceea ce trebuie să înțelegem este că toate structurile de putere ale lumii reușesc să se influențeze una pe alta. De aceea, de exemplu, uneori vedem SUA mergând pe implementarea unor dorințe ale MOF. Desigur, asta se face prin implementarea oamenilor MOF la vârfurile structurii de putere de acolo. Infiltrarea se face și cu acordul celorlalte structuri de putere, asta până când pică înțelegerea. Ați văzut probabil cum în Rusia, de la un anumit moment „s-a răsturnat masa”. Probabil la fel se va întâmpla și în SUA, în ciuda faptului că întreaga structură de putere de-acolo e infestată acum de MOF.
Dar care e interesul MOF pe moment și de ce SUA merge mână în mână acum cu MOF, în ciuda faptului că vedem cum își sapă groapa? Pe scurt, interesul MOF constă în crearea „Noului Ierusalim și a Noului Israel” pe malul drept al Niprului, cu câteva extensii „istorice” în partea stângă. Opoziția Rusiei a generat evenimentele din Ucraina, dar asta nu înseamnă că nu ar fi existat un plan alternativ. Cel mai probabil regiunile Dnipro și Poltava vor fi parte a negocierii cu Rusia pentru noul proiect geopolitic, iar restul teritoriului va fi suplimentat cu largi zone din Ucraina și posibil din Republica Moldova. Poate înțelegeți de ce a fost împinsă acolo Maia Sandu. Dar cum faci o țară pornind de la nimic? Nu e nevoie de absolut nimic altceva decât de populație și, dacă vă întrebați cum se va rezolva asta, vă spun că e mult mai simplu. Singura chestiune necesară era aceea de a convinge vreo 3 milioane de cetățeni israelieni să plece spre noul tărâm. Iar războiul actual – dar și negocierile dure care se vor duce și care vor conduce inclusiv la desființarea unor colonii evreiești din teritoriile ocupate – vor avea forța să convingă un număr suficient de mare de foști „ucraineni” sau „ruși” pentru a veni să-și construiască acolo teritoriul „făgăduit”. Iată o traiectorie în care treburile merg mână în mână, iar Putin deja a făcut ochi dulci perspectivei, sperând la o victorie care să-l repropulseze în prim-planul politicii mondiale.
Mă opresc aici pentru a nu aglomera excesiv spațiul acestui articol. Vom mai discuta pe marginea subiectului, poate ceva mai aplicat la fiecare actor geopolitic în parte.
Autor: Dan Diaconu