Moartea bisericii de Învierea Domnului? Quo vadis, Domine?!
„Dacă Isus nu a înviat, degeaba este credința voastră și propovăduirea noastră.” – spunea Sfântul Pavel, Apostolul neamurilor, punând prin aceasta Învierea în centrul religiei creștine și făcând din comunitatea creștinilor biserica Învierii. A se permite accesul credincioșilor în lăcașele lor de cult pentru a celebra, potrivit tradiției și regulilor lor, Învierea Domnului Isus Hristos, sau nu? Iată întrebarea! Cine îi poate răspunde? Drept măritorii creștini? Agnosticii? Statul secular?
CÂTEVA DEFINIȚII NECESARE
Biserica este o comunitate religioasă de adepți ai aceluiași cult. Această comunitate se poate organiza instituțional și poate construi și amenaja edificii pentru practicarea cultului respectiv potrivit tradițiilor și credințelor membrilor săi.
În cazul creștinilor, aceste edificii poartă tot numele de biserică. Haina instituțională a creștinilor ortodocși români se numește Biserica Ortodoxă Română (BOR). Când ne referim la libertatea practicării cultului avem în vedere comunitatea credincioșilor, iar nu instituția sau clădirea. Acestea sunt instrumentele acelei comunități. Interzicerea funcționării sau utilizării lor înseamnă însăși interzicerea practicării cultului. Adică interzicerea dreptului la libertatea religioasă sau, cum se mai numește în dreptul constituțional, interzicerea libertății de conștiință.
Pe de altă parte, prin laicitatea statului se înțelege echidistanța puterii politice față de cultele religioase, iar nu militantismul ateist al politicii de stat. Tratamentul egal pe care statul îl acordă tuturor cultelor organizate pe teritoriul său, include și principiul nediscriminării între credincioși și agnostici (cei fără credință religioasă).
Este bine să ne aducem aminte de aceste definiții în aceste zile de aprige dezbateri legate de practicile bisericii creștine și de dilema închiderii sau deschiderii bisericilor pe timpul celei mai mari sărbători a creștinătății orientale, Sfintele Paști.
SE SUSPENDĂ CONSTITUȚIA PE TIMPUL STĂRII DE URGENȚĂ?
Atributul Președintelui Republicii de a decreta stare de urgență, cu acordul executivului, al cărui prim-ministru trebuie să contrasemneze decretul prezidențial, și cu aprobarea Parlamentului, în limitele stabilite de lege (toate aceste condiții sunt garanții împotriva abuzului de putere), este prevăzut de Constituție, legea legilor. În situația în care Constituția nu ar fi permis instituirea stării de urgență aceasta nu ar fi putut fi decretată.
Prin urmare, starea de urgență nu suspendă Constituția, ci face aplicarea prevederilor ei.
Tocmai întrucât anumite garanții constituționale referitoare la libertățile cetățenești sunt diminuate pe timpul stării de urgență, celelalte garanții trebuie folosite cu și mai mare rigurozitate. Nu degeaba art. 53 alin 2 fraza întâi dispune că „Restrângerea (de drepturi și libertăți – nn) poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică.” Cu alte cuvinte, starea de urgență, ca instrument, acceptat constituțional, pentru restrângerea unor drepturi și libertăți, nu poate pune între paranteze ordinea democratică, măsurile luate în condiții excepționale trebuind să fie compatibile cu aceasta. Necesitatea măsurilor se apreciază în raport cu regulile și principiile democrației, astfel cum ele sunt consacrate de Constituție, iar nu prin negarea acestora.
Același art. 53, dar la alin 1, dispune că „Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege.” Așadar, numai prin lege. Nici măcar prin ordonanță guvernamentală, aș zice eu, întrucât, fiind vorba de drepturi fundamentale, textul trebuie interpretat restrictiv în favoarea titularilor acestora. În orice caz, nu prin decret prezidențial și cu atât mai puțin prin ordonanță militară.
În fine, art. 53 alin 2 fraza a doua precizează că „măsura (restrângerii de drepturi și libertăți – nn) trebuie… să fie aplicată … fără a aduce atingere existenţei dreptului sau libertăţii.” Cu alte cuvinte, restricționarea exercițiului nu poate merge până acolo încât să anuleze cu totul exercițiul unui drept fundamental sau să lase fără conținut o libertate, nici măcar cu caracter provizoriu.
A interzice credincioșilor creștini să celebreze Paștele potrivit canoanelor lor, precum și să se spovedească și împărtășească conform acestora, înseamnă nu restricția exercițiului libertății religioase, ci negarea acestei libertăți. Căci una este dreptul și alta exercițiul lui.
Se poate impune, eventual, credincioșilor să stea la un metru distanță unul de altul, ori să poarte măști medicinale, pentru confortul celor care nu cred că biserica este un spital al sufletelor iar împărtășania un leac pentru sănătatea trupului și sufletului. Aceasta ar fi o restrângere a exercițiului drepturilor lor, pe care credincioșii trebuie să o accepte în virtutea regulilor de bună conviețuire cu ceilalți cetățeni români. A închide, însă, bisericile și a interzice comuniunea care este însăși biserica, înseamnă a aduce atingere existenței dreptului înseși. Iar asta nici măcar prin lege, ci prin ordonanță militară?!!!!?
STAREA DE URGENȚĂ NU ÎNGRĂDEȘTE LIBERTATEA DE CONȘTIINȚĂ
Vor zice unii că libertățile au fost restrânse prin chiar decretul prezidențial care a instituit starea de urgență, iar acesta, fiind aprobat de Parlament, a căpătat putere de lege. Putem accepta această teză. Pentru a verifica aplicarea ei trebuie să ne întoarcem la decretul prezidențial cu pricina. Ce găsim acolo?
În art. 2 al decretului se dispune limitarea următoarelor drepturi și libertăți constituționale: libera circulație (art. 25); dreptul la viață intimă, familială și privată (art. 26); inviolabilitatea domiciliului (art. 27); dreptul la învățătură (art. 32) ; libertatea întrunirilor (art. 39); dreptul la grevă (art. 43); dreptul de proprietate privată (art. 44); libertatea economică (art.45). Cu precizarea că libertatea întrunirilor se referă, potrivit textului la care am făcut trimitere, la „mitinguri, demonstrații și procesiuni”; cele din urmă fiind singurele care pot avea conotație religioasă. Acestea implică deplasări în afara edificiilor bisericești, care nu au de aceea de ce fi închise, precum și contactul cu alte comunități decât cele ale organizatorilor marșului. Dacă un atare contact lipsește, lipsește și logica interzicerii procesiunilor religioase.
Anexele decretului, care ar concretiza cumva limitările mult prea generale din partea sa principală, nu pot detalia restricții decât cu privire la drepturile și libertățile enumerate acolo.
Or, din această enumerare lipsește tocmai art. 29, referitor la „libertatea conștiinței”, care în chiar primul alineat dispune că „libertatea credinţelor religioase nu poate fi îngrădită sub nici o formă” și că „nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă contrare convingerilor sale”.
Adică tocmai ce se face acum, când credincioșilor li se impune opinia că practicile lor, strict legate de credința pe care o împărtășesc, sunt dăunătoare sănătății. Iar asta, chiar în afara dispozițiilor decretului prezidențial privind instituirea stării de urgență! Decret care, de astă dată, trebuie lăudat pentru a fi evitat a îngrădi o libertate care, potrivit ordinului constituțional, nu poate fi îngrădită „în nici o formă”. (Mențiune întăritoare adoptată de legiuitorul constituțional din 1991 pentru a marca desprinderea netă de ateismul militant al regimului comunist anterior; regim denunțat azi cu furie de „anticomuniștii” care vor „spitale iar nu catedrale”.)
S-ar putea ca unora să nu le placă aceste observații și să spună că starea de fapt ar face oportună ignorarea unor astfel de prevederi constituționale. „Ce ne mai împiedicăm de Constituție când moartea ne bate la ușă?”
O asemenea poziție este inacceptabilă! Constituția este contractul nostru social, valabil inclusiv pe timpul pandemiilor și al altor catastrofe naturale (la care tot art. 53.1 face referire). Nici un argument de oportunitate nu poate fi invocat pentru încălcarea ordinii noastre constituționale. Așa cum orice adevărat credincios creștin este convins că împărtășania nu poate face rău, nici un cetățean loial calității sale de membru al cetății nu poate crede că respectarea Constituției poate face rău.
Iar dacă am socoti că anumite circumstanțe fac oportună depărtarea de Constituție, întrebarea este cine poate stabili când violarea legii fundamentale este binefăcătoare și când nu? Și dacă tot a stabilit-o azi, cu referire la un anumit eveniment, de ce nu ar mai stabili-o și mâine, cu referire la altele?
Unde ajungem în felul acesta?! În neant.
RESPECTUL DIVERSITĂȚII ÎN ORDINEA UNEI LUMI CREȘTINE MURIBUNE
Disputa cu privire la închiderea sau deschiderea bisericilor nu este una marginală. Fără să ne dăm, poate, seama, ea vizează fundamentele pe care stă așezată nu doar ordinea socială a lumii libere moderne, ai cărei piloni sunt drepturile individuale și laicitatea statului, ci și întreaga istorie a lumii ultimilor două mii de ani, dacă nu și mai mult de atât.
Această controversă, care aprinde patimi tot mai mari, semnalează, la prima vedere, o anumită incompatibilitate între libertate și securitate. Or, toată gândirea umanismului democratic a susținut exact inversul: că cele două trăiesc în unitate, libertatea fiind garanția securității și securitatea garanția libertății. Libertatea fără securitate este în pericol, iar securitatea fără libertate este zadarnică.
Teza incompatibilității a apărut în lupta cu terorismul. Libertatea, au spus talibanii anti-talibani, crează un mediu permisiv pentru terorism. De aceea trebuie limitată. Până unde restrângem, însă, libertatea ca să ne apărăm de terorism fără a oferi tocmai astfel victoria terorismului?
Cât privește biserica, mulți socotesc că interdicțiile aplicate în condițiile pandemiei Covid 19, sunt adecvate și asta nu împiedică practicarea credinței. Se poate și așa. Creștinii nu cred asta.
Pentru cei care cred că viața se sfârșește pe pământ și sunt cuprinși de teama că virusul Corona le-o va răpi, sacrificiul oricărei libertăți este justificat dacă asta le mai prelungește cu indiferent cât de puțin șederea aici. Creștinii cred, însă, că moartea nu este decât trecerea spre viața veșnică. Ei sunt convinși că la înviere nu se poate ajunge decât prin cruce și de aceea nu le este frică de ea; adică nu le este frică de suferință. Pentru ei, cel ce nu știe să moară nu merită să trăiască.
Cine are dreptate? Aici este vorba de ceea ce crezi, iar nu de ceea ce demonstrezi. Și tragedia constă în împrejurarea că toată lumea are dreptate, nimeni neputând schimba, fără demonstrație, convingerile celorlalți.
La ora actuală statul român, se plasează de partea adepților „distanțării sociale” (care, iată, arată tot mai mult a „înstrăinare socială”) și îi obligă pe ceilalți să se comporte diferit față de convingerile lor. Astfel s-a terminat cu laicitatea statului: drepturile unuia sunt restrânse pentru a se apăra drepturile celuilalt. Și dacă cu privire la alte drepturi lucrurile sunt mai simple, întrucât acelea țin de împărțirea puterii, partaj ce se negociază, cu privire la credință nu este nimic de negociat, întrucât aceasta ține de identitate, de valori, de convingeri în legătură cu care toți afirmă și nimeni nu are ce argumenta, fiecare având astfel dreptate, așa cum spuneam.
Asta trebuie să ne dea de gândit cu privire la modul în care ne organizăm conviețuirea. Constituția noastră spune că libertatea conştiinţei „trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc” (art. 29.2). Virusul Corona ne arată că modul de organizare pe care îl socoteam etern nu este infailibil.
Unii îi condamnă pe credincioșii care se împărtășesc „neigienic” din același potir și cu aceeași linguriță, cerând ca acest procedeu să fie abolit. O discuție inutilă, căci nimeni nu este obligat să meargă la împărtășanie. Merg numai cei care cred în Dumnezeu, potrivit cultului creștin-ortodox.
Adepții acestui cult sunt convinși că se împărtășesc cu trupul și sângele Domnului spre sănătatea trupului și sufletului și ca o pregustare a vieții veșnice. În măsura în care crezi asta cu adevărat, și numai atunci te numești credincios, nu te poți îndoi în același timp și zice că Sfânta Cuminecătură te îmbolnăvește și te omoară. (De altfel, cel puțin din punct de vedere statistic, nu s-a consemnat nici o îmbolnăvire de la împărtășanie, din câte se pare. Și există și explicații științifice pentru asta.)
Cum poți să îi spui, atunci, unui credincios că ceea ce el crede nestrămutat a-i da viață, nu face asta, ci îl omoară?! Și cum te aștepți ca el să accepte asta?!
CÂND „SPITALELE SUFLETELOR” SE ÎNCHID, O CIVILIZAȚIE BIMILENARĂ SE SFÂRȘEȘTE
Sunt persoane care se declară creștini dar consideră că, inclusiv în lipsa unor împiedicări obiective, este suficient să urmeze învățăturile Evangheliei și să le aplice în viața cotidiană, fără a fi necesar să meargă la biserică (cu excepția anumitor evenimente speciale), să sărute icoanele, să se spovedească și să se împărtășească. Este dreptul lor să o facă.
Ele nu sunt, însă, în realitate, membri ai acelei comunități de credință care este biserica ortodoxă, ci ai unei (sub)comunități formată din credincioși care nu se văd între ei, ci se roagă de la distanță într-o relație bilaterală și directă (nemediată de preoți) cu Dumnezeul lor. Mulți dintre aceștia nu au venit la referendumul pentru definirea familiei în sens creștin și au votat împotriva iertării la referendumul pentru interzicerea amnistiei și grațierii. Nu are rost să îi amestecăm. Și nici să îi discriminăm.
Pe de altă parte, sunt și tâlhari care merg regulat la biserică și își fac cruce înainte de a da în cap unui nefericit pentru a-i lua portofelul. Aceștia pot fi „practicanți”, dar nu creștini. Iar practicile lor, limitând drepturile altora, nu din cauza credinței ortodoxe, ci din cauza luării învățăturilor ei în deșert, sunt, pe bună dreptate, interzise de lege și reprimate de stat.
Iată însă că guvernele, nu numai de la noi, interzic Sfânta împărtășanie spunând că este sursă de contaminare cu viruși. Orice necredincios (agnostic, ateu, liber cugetător etc) onest, dacă se pune în locul credincioșilor creștini, își dă seama că pentru ei această interdicție este cea mai grea încercare de la prigonirea lor de către împărații romani. Din punctul lor de vedere, acceptarea acestei rânduieli seculare, fie ea justificată și de gestiunea unei pandemii, le compromite biserica, cam așa cum era pe cale să o compromită Petru când încerca să fugă din Roma de teama crucificării și s-a întâlnit cu Isus pe Via Apia.
Or, dacă ne gândim că civilizația europeană actuală, chiar și secularizată, are la temelie religia creștină, și că acestă civilizație, inclusiv prin extensia americană, domină ordinea universală, vom înțelege de ce compromiterea bisericii creștine compromite o lume veche de două milenii.
Pe de altă parte, ordinea seculară nu înseamnă ateism, ci neutralitatea politicului în raport cu credința, statul garantând libertatea de conștiință (inclusiv libertatea religioasă) și tratamentul nediscriminatoriu al diverselor religii și confesiuni. Or, iată că acum creștinii sunt discriminați, prin asta afirmându-se că, în anumite condiții, conviețuirea cu ceilalți nu este posibilă cu păstrarea identității tuturor. De la sfârșitul Războiului de treizeci de ani cred că nu s-a mai pus așa problema. Iar pacea westfalică, prin care s-a pus capăt acelui război, stă la baza principiului modern al egalității suverane, pe care s-a construit ordinea mondială actuală, incluzând aici și drepturile omului.
Da. Acesta poate fi sfârșitul lumii pe care o știm noi.
Iar dacă ne întoarcem la România și observăm că istoria ei este și istoria creștinismului ortodox românesc, recunoscând că și în rânduielile noastre seculare, în mentalitățile noastre populare și în identitatea noastră culturală cu rădăcini precreștine se exprimă preceptele și obiceiurile creștine, urmate în fapt chiar și de românii necreștini, înțelegem de ce BOR este ultima redută în calea dispariției națiunii române. Și înțelegând asta, cu toată amenințarea pandemiei, înțelegem de ce nefiind bine să îl ispitim pe Dumnezeu prin neglijența noastră individuală, nu este bine nici să îi ispitim pe drept credincioșii creștini inducându-le spaima colectivă de virușii trupului și astfel împingându-i spre părăsirea ultimei comunități care mai poate oferi coeziune, coerență, speranță, sens și rezistență vieții noastre naționale.
Să deschidem deci ușa bisericii pentru a mărturisi împreună credința în Înviere și să nu lăsăm biserica neamului să moară tocmai atunci când Isus învie. Căci El nu se va mai răstigni o dată pentru a ne curăța de virusul necredinței noastre.
Înțeleg că o asemenea perspectivă ne tulbură și că tulburarea nu ne place. Nu schimbăm însă nimic refuzând să vedem adevărul.
”Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea ta. Biruință binecredincioșilor creștini asupra celui potrivnic dăruiește. Și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău.”
Autor: Adrian Severin
Sursa: Adrian Severin Facebook