Apoi, au inceput declaratiile. Principalii “eroi” ai acestui film miscator al salvarii miraculoase de vieti, al transfigurarii tragediilor in ocazii de salvare a altor vieti, cum ar fi dr. Irinel Popescu, de pilda, dar chiar si fostul ministru Cepoi, au tras “semnale de alarma” cu privire la legislatia transplantului existenta acum in Romania. Ca nu e buna. Ca ar trebui pusa in acord cu cea europeana. Ca poate riscam chiar un infringement de la europeni (aici nu s-au prins ca nu prea in ton cu starea de spirit, agitarea degetului mustrator de la Bruxelles). Ca Romania poate sa faca, asa cum a zis dr. Irinel, mult mai multe transplanturi! Te face sa te simti vinovat. Adica acest minunat mod de a transforma tragediile in viata, ca doar am vazut de atatea ori la “stiri”, este blocat de legislatie? Sa se revizuiasca, zic!
Si, in fine, au urmat evenimentele si, se pare, sunt in pregatire campaniile. Un eveniment esential a fost decorarea dr. Irinel de catre Patriarhul Daniel tocmai pentru activitatea stahanovista depusa pe ogorul prelevarii si transplantarii de organe. Pe langa “detaliul” ca un patriarh ortodox decoreaza un doctor mason, evenimentul este menit sa transmita urmatorul mesaj: cat de mult sprijina Biserica transplantul! Atat de mult incat il decoreaza! Caci, de fapt, problema “baietilor de la transplant” nu e doar legislatia romaneasca, ci si opinia publica romaneasca, sceptica si refractara fata de acest act medical controversat. Si atunci apeleaza la una din fortele cele mai influente pentru starea de spirit, MAI ALES cand e vorba despre astfel de subiecte delicate, care inspira teama, care sunt legate de moarte, de trup, de inmormantare. La Biserica, adica, in acest caz, la Patriarh.
Si, cum spuneam, si campaniile. Cotidianul patriarhal Lumina ii acorda un interviu de front page proaspatului decorat dr. mason Irinel Popescu, ridicand in slavi transplantul si pe principalul sau promotor. Dr. Irinel nu rateaza ocazia (deci interviul nu e doar encomiastic, trebuie sa si induca) sa atace frontal una din principalele controverse ale operatiunii de prelevare: stadiul in care e decisa prelevarea organelor. El se jura ca moartea cerebrala e declarata doar atunci cand, practic, victima are creierul distrus. Interesant. Oare chiar asa o fi, daca am lua toate cazurile la mana si am cerceta cum se cuvine? Dar, oare, atatea cazuri (unul chiar recent) din alte tari, mult mai atente la aceste aspecte, nu contrazic faptul ca moartea cerebrala NU e declarata deloc doar in acest caz? Nu cumva, din cauza enormei mize financiare, moartea cerebrala devine (sau poate deveni) un diagnostic discretionar al celor care decid cine e potential donator de organe? Sigur, putem alege sa avem incredere in acest brav doctor mason si sa nu ne punem niciuna din intrebarile de mai sus. Putem?
Exact asta e rostul unei legislatii care sa NU fie prea laxe in privinta prelevarii organelor: sa nu care cumva sa existe abuzuri, diagnostice discretionare, sa nu fie incurajata ceea ce DEJA exista: industria transplanturilor. Caci aceasta industrie nu din decizia mamei de a-si dona rinichiul fiului traieste, ci din listele lungi de asteptare ale celor grav bolnavi si din vanarea trupurilor bune de jefuit pe dinauntru. Din manipularea emotionala (ca doar tehnica interviului e esentiala, nu?, asa cum se zice mai sus) a familiei potentialor donatori si din manipularea opiniei publice.
Si, desigur, ca o confirmare ca asistam la o campanie, deja, un material realizat cu sprijinul … Comisiei Europene, aparut pe hotnews, semnat de Vlad Mixich, un lung reportaj lacrimogen, ba chiar un santaj emotional menit sensibilizarii, inca odata, opiniei publice cu privire la transplant si la necesitatea schimbarii legislatiei. In care se mentioneaza, iar, ca Patriarhul are o atitudine favorabila pe aceasta tema. In care e invocat mult Dumnezeu, Biblia… Ca sa inteleaga tot romanul ca donarea de organe e filantropie, e de la Dumnezeu. Ei, iaca, noi, romani mai prosti, credem ca ACEASTA promovare a transplantului de organe, aceasta decoratie data de un patriarh unui mason, aceste istorii lacrimogene manipulatorii, NU SUNT DE LA DUMNEZEU. Ci de la Mamona.
Ah, si inca ceva, era cat pe ce sa uitam. E de ajuns ca suntem exportatori de “forta de munca”. E de ajuns ca ne dam de nimica toata resursele. Ar fi, totusi, prea mult, sa ne dam si organele! Fie pentru ca legislatia ar deveni mai permisiva, fie pentru ca operatiunile mediatice de “sensibilizare” ale opiniei publice vor schimba perceptia romanilor despre transplant… Deci, sa nu fie!
sursa: razbointrucuvant.ro