Odinioară Biserica era zguduită de heterodoxii mai „organice”. Erau, adică, minți luciferice care pe cont propriu se ridicau și cădeau, tăindu-se în ascuțișurile ascunse ale dumnezeieștilor învățături. În căderea lor antrenau multe „stele” de pe cerul Bisericii, după pilda antemergătorului lor, care căzuse ca un fulger din cer. Lupi groaznici care sfâșiau turma, încă de la început, cum avertiza cu inimă îndurerată Apostolul neamurilor.
În timp au apărut și heterodoxiile „artificiale”. Cele politice, din rațiuni imperiale și de stat. Acestea sunt diferite, căci nu au o căpetenie care să se distingă prin învățături anume. Această ispită nu are înfățișarea lupilor îngrozitori, al căror nume rămâne în istoria Bisericii (origenism, arianism, donatism etc, poartă numele „întâi-stătătorilor lor, mulți cu o operă formidabilă), ci pe cea a târâtoarei viclene – a șarpelui care vine cu insinuări.
De pildă, pentru pacea și prosperitatea imperiului, să tăcem asupra diferenței dintre Biserică și ne-calcedonieni. Unde e erezia? Căci fiecare rămâne cu Crezul său. Dar păstrăm unitatea, creștinii rămân laolaltă în fața primejdiei externe – care era foarte reală și cruntă, de altfel. Iată însă că Sfântul Maxim Mărturisitorul a avut altă părere, spre tristețea istoricilor care constatau, secole mai târziu, și cu alte imperative în cuget, că unitatea imperială a avut de suferit din cauza controverselor hristologice legate de Sinodul de la Calcedon. Nimeni nu mai știe cum îi chema pe perpetuatorii concepției compromisului cu monofiziții și nu a existat o denumire a acestui tip de heterodoxie aparte. Nu o menționăm în Duminica Ortodoxiei. Dar Biserica a reținut istoria și adevărul. Sfânt este Maxim Mărturisitorul, iar oponenții săi, laici și clerici, împărați și patriarhi, sunt în afara Bisericii. Pe atunci, Vestul a fost în același cuget cu Sfântul Maxim. Unitatea Bisericii nu trebuie subordonată unității imperiului.
Când turcii erau aproape de sugrumarea definitivă a Imperiului Romaic, a reapărut aceeași insinuare. Să ne unim cu creștinii occidentali, catolici, mai exact, ca să biruim năvala barbariei islamic-otomane. S-a făcut și un Sinod, la Ferrara, pentru acest scop. Și nimeni nu mai știe numele patriarhilor și ierarhilor care susțineau această unire din considerente imperiale. Am reținut doar numele celui între sfinți arhiereu Marcu Eugenicul, și a patriarhului Ghenadie Scholarios. Ei au considerat că unitatea Bisericii nu trebuie subordonată unității politice a statelor creștine. Și a rămas ca ei. Biserica pe ei i-a considerat sfinți, pe ceilalți, căzuți din credință, ieșiți în întunericul heterodoxiilor.
Sigur că, în ambele cazuri, realitățile erau mult mai complexe. O cercetare serioasă ar arăta că nu doar faliile religioase despărțeau imperiile și statele creștine. S-a văzut mai ales când Constantinopolul, disperat de situația în care se găsea, a făcut, într-un final, unirea cu catolicii. Dar unirea religioasă n-a avut nicio consecință politică însemnată. Constantinopolul a căzut în mâinile turcilor. Ajutorul occidental n-a venit niciodată și cea mai solidă prezență apuseană în Est a rămas Cruciada a IV-a, în urma căreia Constantinopolul a fost jefuit, și ale cărei realizări artistice luate de barbarii apuseni împodobesc până astăzi mărețe cetăți ale civilizației europene.
Într-un fel, parțial și neconvingător, oricum posterior, unirea de la Ferrara a căpătat o denumire – uniație. Dar aceasta a devenit prea localizată pentru a cuprinde acest tip anume de heterodoxie. Să o numim, atunci, pe numele rușilor din exil alungați de bolșevici, serghianism? Și aceasta este prea localizată, prea dependentă de circumstanțele în care s-a petrecut colaborarea rămășițelor Patriarhiei Moscovei cu statul sovietic.
În orice caz, istoria Bisericii arată acest adevăr: unitatea ei nu este subordonabilă unității politice. Unirea cu ceilalți creștini heterodocși nu a fost niciodată acceptată de către Biserică. Pentru aceasta, întotdeauna Biserica a canonizat pe cei care s-au împotrivit și i-a scos din rândurile ei pe cei care au promovat astfel de uniri amăgitoare.
În prezent, ni se propune tot o unitate politică. Ni se spune că e timpul să strângem rândurile cu creștinii apuseni. Că o nouă barbarie se ridică la est. De vreme ce acest tip de unitate nu rezolvă cauza de fond despărțirii dintre creștini – aceea a îndepărtării de Crez, de Biserică – ea este una eminamente politică. Aici „creștin” desemnează nu un corpus de învățături, ci anumite categorii, state, entități. E o denumire pur convențională, motivată de calcule imperiale și statale. Și este o amăgire inclusiv pe plan secular, din mai multe puncte de vedere.
În primul rând, pentru că faliile care despart Vest de (R)estul lumii și Vestul în sine însuși sunt doar la suprafață de tip religios (și din ce în ce mai puțin contează acest aspect). Faliile operează în adâncime și noi suntem pe margine și la margine. Ca să dau doar un exemplu din istoria recentă: noi am rămas sub pulpana URSS-ului inclusiv – și poate mai ales – pentru că SUA nu a fost interesată de Estul Europei (și Marea Britanie avea un interes limitat aici). Se orienta către Pacific și către Asia îndepărtată. Între timp, interesul imperial s-a reorientat. Dar interesele imperiale sunt prin definiție limitate, schimbătoare. Chiar dacă Rusia e făcută bucăți, americanii pot pur simplu pleca de aici, din lipsă de interes. Rămânem noi cu gunoiul din Est, cu Noua Libie și Noul Irak ce se va întinde la răsărit, cu ce entități or mai naște la o astfel de margine de lume.
În al doilea rând, pentru că unirea pe bază de creștinism cu Vestul este o aberație, o iluzie. Vestul nu știe cum să scape de identitatea și moștenirea sa creștină. Noi cu ce ne unim, atunci? Cu identitatea refulată și respinsă a Vestului? Cu ce parte din creștinii apuseni ne unim? Cu cei care au adoptat evangheliile wokegnostice? Cu Papa Francisc pe care, în forul lor interior, de fapt „corifeii” intelectualității (pseudo)ortodoxe îl disprețuiesc? Dacă primul argument ține de o durată lungă (măcar medie) a istoriei și poate fi ignorat, căci e greoi de abordat, acest al doilea argument, de fapt realitate, este un indiciu asupra falsificării din start a oricărei discuții despre apropierea de creștinii apuseni. Pentru că ține de o realitate imediată, vizibilă, strigătoare la cer. Și ca să fie clar – nu mă refer la unitate eclezială, ci la acest tip de unitate care ni se „vinde” de comis-voiajorii efemeridelor. Ce rezolvă din problemele reale, de fond, ale creștinismului apusean și răsăritean o părută unificare a sărbătorii pascale?
Genul de demers pe care Baconschi și Papahagi îl pun înainte este similar cu cele menționate mai sus din istoria Bisericii. Este ca și cum, pe vremea Imperiului Roman, unii din elita creștinilor ar fi propus următorul compromis: tot ce trebuie să facem este să acceptăm diversitatea religioasă a imperiului. Hristos va fi recunoscut și se va face o statuie între celelalte statui ale celorlalte zeități. Tot ce trebuie să facă creștinii este să admită cultul oficial, de stat, imperial… Doar puțină tămâie Cezarului, atâta tot. Și astfel, imperiul va rămâne unit în fața amenințărilor barbare, în fața Atilelor estice. Civilizația va fi salvată. Ah, dar, oare, această „dilemă” n-a fost ea tranșată de la bun început?
Autor: Buturuga Anghel