Conceptul orașului de 15 minute e o utopie care în cel mai bun caz poate fi planificată fără a deveni viețuire organică, iar în cel mai rău caz poate fi impusă, mai ales în situații de urgență (pandemică, climatică, de război etc) în care se consideră că circulația dăunează controlului.
Nu trebuie să fii foarte perspicace ca să-ți dai seama de ce un asemenea concept e impracticabil în orașele mari și inutil în cele mici. Să zicem că ești un mic amploaiat la o agenție de presă în capitală. Evident, ai deja aproape tot ce-ți trebuie poate și mai aproape de 15 minute de domiciliu. „Mega” e la colț, farmaciile sunt pretutindeni, dacă ai familie, există școala sau școlile din cartier, o policlinică sau clinică nu poate fi prea departe. Dar, dacă nu cumva poți lucra de acasă, zilnic trebuie să parcurgi kilometri ca să ajungi la serviciu. Dacă vrei să te aerisești un pic și nu faci parte din norocoșii care stau în apropierea un parc, trebuie să parcurgi uneori tot orașul ca să ajungi la unul. Să spunem că totuși nu vrei să faci cumpărături doar de la „Mega”. Poți găsi, cel mai adesea, producători locali și pe la tine prin piață, dacă-i aproape, însă pentru niște achiziții mai de soi, tot în altă parte a orașului trebuie să ajungi. Dacă ești o persoană religioasă, rareori ai darul de a merge la doi pași, în parohia locală. Poate vrei la catedrală, poate duhovnicul tău e în cu totul altă parte, poate te-ai obișnuit cu modul cum se slujește din cutare biserică – cert este că în foarte multe biserici din București mulți vin de prin cu totul alte cartiere decât cel al parohiei respective. Și adăugăm la acestea neprevăzutele, alergăturile casnice de tot felul, administrative, în interes de serviciu, etc. Asta dacă ai o viață cât de cât rânduită. Dar dacă stai cu chirie și te muți de colo-ncoace, dacă stai la marginea Bucureștiului sau în afară, se alege praful cu totul de posibilitatea de a avea minunea de 15 minute în viața ta. Luați cartierele de tipul Chiajna. Acolo ai totul: magazine, școli, clinici. Dar marea majoritate a celor ce locuiesc în Military Residence lucrează în București. Și știm ce înseamnă asta, vedem zilnic, pe Maniu.
Pur și simplu conceptul e impracticabil din motive structurale, profunde. Repet: teoretic, el există deja. Și comuniștii, și neocapitaliștii recenți, au gândit cartierele noi, într-un fel, ca autosuficiente. Dar degeaba, pentru că poți planifica clădiri, străzi și servicii, dar nu poți planifica mișcarea populației, mai ales într-un oraș precum Bucureștiul, în continuă dezvoltare sau transformare. În București, spre exemplu, nici măcar condiționarea accesului la școală de domiciliu nu funcționează. Și e firesc să fie așa! Pentru că sunt mii și mii de situații neprevăzute, imposibil de luat în calcul, care nu corespun proiectului birocratic. Un om cu toate mințile la el înțelege asta și se preocupă doar de îmbunătățirea infrastructurii și a calității vieții și serviciilor. Doar un utopist sociopat (căruia îi pasă de proiecțelul lui, nu de realitate) sau un regim polițienesc își pot propune să controleze și sistematizeze nu orașul, ci mișcarea populației.
Pentru că, într-adevăr, singura modalitate de a forța „orașul de 15 minute” în metropole este de a controla mișcarea populației. Treci de la raționalizarea și planificarea urbană la raționalizarea și planificarea umană. Cu restricții de circulație, cu condiționări, cu reguli absurde (numerele pare circulă sâmbăta și alea impare duminica). Ceva de acest gen au încercat comuniștii, într-o vreme în care „buletin de București” era mare lucru. Dar nici măcar ei nu au mers prea departe. În istorie, însă, controlul mișcării populației în orașele mari s-a făcut întotdeauna în stări de excepție, aceste crize care hrănesc și consolidează, în timp, behemotul totalitarian.
Desigur, putem fi nostalgici și să ne gândim că „odinioară se trăia în comunități mici”. Dar această nostalgie trădează o gravă disociere. E ca și cum ai spune „pentru că mi-e dor de traiul la scară umană, vreau să vină niște comuniști să-mi planifice viața ca să-l redobândesc.” Comunitățile acelea, orașele vechi, neplanificate, nesistematizate (nu mai zic că nimeni din hipsterii de azi cu nostalgii de poze din „orășele” frumoase și mici n-ar suporta mizeria și dezordinea dintr-un vechi oraș autentic), practic pre-moderne, corespundeau structural unui mod de viață organic, comunitar, local. Deci dacă vreți „oraș de 15 minute”, nu trebuie să valorizați utopia, planificarea și controlul, ci localul, organicul, comunitatea, adică fix tot ceea ce nu corespunde actualului mod de viață global, masificator, fluid, lichid și lichefiant. Nu te poți aștepta de la diriguitorii economiei globale și digitale să-ți ofere modul de viață pe care tocmai ce l-au ucis, nu? Pare logic și simplu…
În actualul mod de viață structural pe care-l trăim, nu doar un oraș ca Bucureștiul nu poate fi redus la scară umană, ci nici măcar un sat amărât. Nu există, la ora actuală, sat de 15 minute în România. Și nu are cum. Nimeni nu mai trăiește doar din agricultură. Toți cei care lucrează, o fac în centre urbane sau industriale din apropiere. Fac naveta. Pentru cumpărături ceva mai complexe sunt nevoiți să meargă tot în centrele mai apropiate. Pentru orice tip de serviciu mai sofisticat, de la cele medicale la cele educaționale, trebuie să călătorească în afara satului. Pentru că trăim într-o economie și o societate care nu sunt făcute să funcționeze la scară umană. Și nu poți să forțezi așa ceva pe bază de proiect și planificare. Poți ameliora unele aspecte, dar doar la nivelul de structură, economie, societate. Dacă vrem orașe de 15 minute, trebuie să construim mai întâi o societate la scară umană. Restul vine de la sine…
Autor: Buturuga Anghel