Întâmplarea face ca unul din sarcasmele PS Ignatie din răspunsul său (eșuat, în opinia mea) de ieri să corespundă unor gânduri pe care le aveam și pe care le-am mai adus în discuție și altădată. Scria PS-ul, încercând o ironie, că criticii săi ar fi căuta să fie „ortodocși pur sânge” și sfârșesc prin a fi „occidentali fără voie”.
Nici nu am negat vreodată că am fi „occidentali fără voie”. Mă rog, sunt nuanțe aici, unii trăiesc aspirațional dorind la o „țară ca afară”, alții își închipuie că dacă poartă ițari au rezolvat problema identității culturale, iar alții navighează cum pot și ei prin cioburile de identități și de lumi în care s-a transformat țara și continentul nostru.
Dar adevărul este că suntem, noi, românii, mai occidentali decât am crede. Un exemplu este însuși Cantemir, acest „spirit european”, cum aspirațional și clișeic s-a intitulat simpozionul recent. Ascultați vă rog muzica lui Cantemir și spuneți-mi ce legătură este între cultura noastră și muzica lui. Poate că singura legătură se găsește rezidual în zone pe care ne străduim să le negăm, mai degrabă.
De mai bine de două sute de ani noi nu mai suntem răsăriteni decât într-o măsură refulată și negată. Nu știm greacă (veche sau nouă), nu știm slavă (orice ramură), n-avem habar de cum trăiesc și gândesc vecinii noștri. Privim la Ungaria, Bulgaria, chiar și Ucraina, prin ochii occidentalilor, intermediat. Avem fumuri și pentru noi contează doar ce se întâmplă în marile capitale europene. Ne e rușine de bunicii noștri și de vecinii noștri. Avem ochi doar pentru marile bulevarde pariziene. Aici, la noi, suntem ca o țară din lumea a treia și vedem doar defecte.
Știm doar limbile de circulație din vest. Știam adică, engleza, franceza, germana. De acolo ne-am construit cultura în ultimele două secole, de acolo ne-am modelat limba cultă. De acolo ne-am inspirat și în muzica noastră. Sigur, în ultimii ani nu mai știm de fapt decât romgoogleza, acest idiom al globalizării algoritmice.
Contemporanii lui Cantemir făceau parte dintr-o cu totul altă cultură. Și nu râvneau aspirațional să fie altceva decât erau. Știau limbile răsăritului, mai ales pe cele culte. Judecau și gândeau în termeni locali, pornind adică de la realitățile date, fără a pierde din vedere ansamblul și orizontul.
Prin comparație, noi suntem o cultură foarte diferită de cea de atunci. Suntem occidentalizați.
Cu atât mai mult este patologică obsesia occidentalizării și a insuficientei ancorări în lumea apuseană. Vorbesc unii la nesfârșit despre obsesiile naționaliste și autarhice. Nu, realele obsesii sunt la cei care consideră că nu suntem occidentalizați suficient. Este exact simptomul refulării. Te temi de ceea ce negi. Ești bântuit de ceea ce nu integrezi, de ceea ce refuzi să admiți. Ca să nu mai zic că, din postura de profitor și de decident, la acest refulaj cultural se adaugă și refulatul cadavrului din debara (în subsol sunt mulți căpșunari cu vieți distruse, nu?).
Poate că menirea noastră este să acceptăm această răstignire geografică, geopolitică și geoculturală. Suntem și occidentali, și răsăriteni. Suntem între. Tentația de a refuza această cruce naște monștri: fie când ne apucă obsesia occidentalizării și vânăm rușii din beci, fie când ne lăsăm călcați în picioare de cizmele muscalilor.
De aici provine și lipsa de substanță a intelectualității noastre – nu are cum să nască ceva fertil dacă se reduce la un discurs semi-delirant, automat-reproductiv care neagă identitatea și realitatea în care ne situăm. Fertil ar fi un dialog constructiv între aceste constante contradictorii, o încercare de sinteză influențelor diferite.
Suntem martori în această răspântie de lume și de culturi. Întrebarea este: ai cui martori vrem să fim? Ai lui Dumnezeu sau ai lui Mamona?
Autor: Buturuga Anghel