Eu nu sunt așa încântat de discursul bancherului canadian. Îmi displace profund mai ales invocarea lui Havel și a pildei sale cu băcanul care alege – riscând – să nu mai perpetueze minciuna oficială. Discursiv, invocarea lui Havel se adresează tocmai liberalilor căzuți în de-sine-adorație, convinși că sunt un fel de eroi ai rezistenței în noul ev mediu tranzacțional al lui Trump. Pe fond, invocarea e absolut aberantă: băcanul nostru, în speță Canada și alte puteri medii, nu riscă absolut nimic dacă scoate afișul minciunii generalizate – ordinea bazată pe reguli – pentru simplul motiv că afișul deja a fost scos și încă de hegemon, adică de puterea care l-a pus acolo de la început. Canada nu a riscat și nu riscă nimic. Atâta doar că plânge, ca și celelalte puteri medii europene, pentru că hegemonul nu le mai ține în brațe, ci le dă câte o smetie și le pune taxe de protecție, reamintindu-le adevăratul raport de forțe.
Mai departe, bancherul canadian ține o lungă poliloghie despre cum, totuși, ele, puterile medii, deși admit că minciuna ordinii bazate pe reguli (care era și înainte o minciună, măcar atât a admis și virtuosul acesta) s-a terminat, și că, prin urmare, vor accepta „realismul” raporturilor de putere din noua ordine, totuși vor adopta un „realism bazat pe valori” sau ceva de genul, o expresie la care iarăși se umezește audiența liberală, iar cea suveranistă are impresia că se ciripește pre limba ei. Păi nu, nu e deloc pre limba suveranistă, ci e pe limba neoglobalistă adaptată. Puterile medii vor fi „realiste”, adică trumpiste cu cele mici și foarte mici, și cu „valorile” în nas cu cele mari, adică vor continua să se alieze în diferite formule pentru a avansa agenda favorabilă lor sau, în orice caz, oligarhiilor pe care le reprezintă. Spre exemplu, își vor permite să fie cu „valori” în Ucraina, că nu mor oamenii lor și nu se distrug țările lor, dar „realiste” cu statele semi-periferice europene, care vor trebui să plătească mai mult (cum o și fac deja) pentru angajamentele puterilor medii și pentru stabilitatea lor internă – atâta câtă mai e. Acordul Mercosur este un exemplu ideal pentru noua ordine: foarte „realist” și plin de „valori” totodată, reflectând exact interesele unor oligarhii ale puterilor medii.
Autor: Buturuga Anghel