Dacă ne-am lua după o bună parte din propaganda mainstream, România este plină de „oameni ai rușilor” care lucrează pentru deturnarea țării noastre de pe calea propășirii valorilor euro-atlantice.
Dacă ne-am lua după o bună parte din propaganda mainstream, România este plină de „oameni ai rușilor” care lucrează pentru deturnarea țării noastre de pe calea propășirii valorilor euro-atlantice. Peste tot pe unde apare o opinie neconformă cu linia ce marchează traseul luminos spre euro-atlantism, apare și suspiciunea că de fapt ar fi mâna unui „om al rușilor”.
Ce înseamnă să fii ”omul rușilor”?
Înseamnă în primul rând să chestionezi pierderea suveranității României în fața ambasadei SUA și a unor birocrați de la Bruxelles. Este oare o formă de patriotism să renunți la suveranitatea națională și să transformi statul român într-o anexă a politicilor euro-atlantice? Răspunsul este evident: ești „omul rușilor” pentru că îți pui o astfel de întrebare.
A fi „omul rușilor” înseamnă să te întrebi de ce statul român cheltuiește mai mulți bani pe armată, pe înarmare, decât pe cercetare și cultură. În toți acești ani în care România a cumpărat tehnologie de război de ordinul zecilor de miliarde de dolari, școli românești se găsesc cu toalete în fundul curții, clădiri, monumente istorice și de arhitectură, devin ruine, rețeaua de muzee a României se degradează, vestigiile arheologice sunt neîngrijite din lipsă de bani, infrastructura este la pământ. Ce vrem să protejăm cu tehnica militară pe care se duc miliarde și miliarde din banii publici?
A fi „omul rușilor” înseamnă să chestionezi „parteneriatul strategic” cu SUA. Un parteneriat foarte interesant, în care România oferă americanilor contracte preferențiale, găzduiește baze militare americane, își trimite militarii să lupte și să moară în războaiele americane, dar în schimb primește garanția că SUA va apăra România în cazul unui atac extern. Garanție prevăzută și de tratatul NATO, alianță în care țara noastră este membră.
A fi „omul rușilor” înseamnă să te întrebi de ce „partenerul strategic” jignește nu doar România, ci și Uniunea Europeană, menținând pe români cu un regim al vizelor umilitor și clar discriminatoriu.
A fi „omul rușilor” înseamnă să nu percutezi la redefinirea căsătoriei și familiei, să nu consideri că valorile creștine sunt depășite și trebuie înlocuite de găselnițe ideologice, chiar dacă ele au bibliografii la Harvard, Stanford, Oxford sau Paris.
Desigur, a fi „omul rușilor” înseamnă și a te întreba de ce România nu are voie să aibă relații bune cu Rusia, așa cum au alte țări din imediata noastră vecinătate (Bulgaria, Serbia sau Ungaria). De ce e o obligație euro-atlantică pentru România aceea de a plăti gazele naturale mai scump decât alte țări, și ele membre ale UE și NATO, care negociază cu Federația Rusă și nu au o politică de filo-americani țâfnoși când vine vorba de Moscova.
Rusofobia – o boală mediatică
A fi „omul rușilor” se pare că mai înseamnă și a fi un om cu picioarele pe pământ, care nu gândește în funcție de propagandă și care știe să citească paginile de istorie fără pasiuni lozincarde.
Relația dintre români și ruși, care începe din secolul al XV-lea, este, ca orice relație dintre două popoare învecinate, una cu lumini și umbre.
Desigur, sunt momente triste și nefericite în relația dintre români și ruși, dar există și foarte multe momente reușite.
Uniunea dinastică dintre Ștefan cel Mare și țarul Ivan al III-lea, felul în care un alt țar își găsea inspirație în cugetările politice ale lui Petru Rareș, alianța și prietenia dintre Dimitrie Cantemir și Petru cel Mare, rolul extraordinar al lui Pavel Kisseleff în modernizarea României, alianța româno-rusă care ne-a adus independența și sângele vărsat de ruși alături de români la Mărășești, sunt doar o parte din argumentele pentru a nu citi istoria țării noastre într-o cheie rusofobă.
Rusofobia este dorită ca armă propagandistică. Dar este o justificare deja penibilă.
Trebuie să acceptăm pierderea identității creștină pentru că altfel „vin rușii”. Trebuie să pierdem contracte avantajoase pentru România pentru că altfel „vin rușii”. Trebuie să acceptăm să nu mai avem nici politică internă, nici politică externă, pentru că altfel „vin rușii”.
Deja e evident pentru orice român onest că rusofobia nu e altceva decât un tot mai fragil argument propagandistic. Și lucrurile se schimbă tot mai mult în societate, căci inepția ideologică euro-atlantică nu își mai poate acoperi limitele doar prin invocarea sperietorii cu „vin rușii”.
Dar dacă fragilitatea propagandistică este evidentă, rusofobia este un argument puternic pentru a pune în mod foarte „democratic și liberal” pumnul în bot. Oricine primește eticheta de „omul rușilor” este stigmatizat, marginalizat, ocolit.
Am trecut și, evident, încă trec prin experiența aceasta. Iar colaborarea asumată cu Sputnik va continua această stigmatizare instituțională.
Însă acest lucru trebuie schimbat. Colaborarea mea cu Sputnik este tocmai un efort de a forța această schimbare. Cu cât societatea se va elibera de limitele impuse de propagandă, cu atât România va avea posibilitatea să își redobândească suveranitatea și libertatea pierdute.
Rolul Sputnik în România zilelor noastre este similar cu acela pe care, într-o altă epocă întunecată ideologic, l-a avut Europa liberă: să spună lucrurile despre care oficialii vor să se tacă.