Văd la unii prieteni creștini nevoia de a face ”ceva” ca să ”salveze Creștinismul”, să ”salveze morala”, să ”oprească batjocorirea credinței”….
E o nevoie de acțiune și de activism, desigur, ”sfânt”.
Dar dacă aceasta este de fapt ispita care poate duce pe creștini în Iad?
Petru a tăiat urechea slugii care venise să aresteze pe Domnul, dar Domnul îl ceartă.
La fel, Hristos nu ”se salvează” în fața Sanhedrinului sau a lui Pilat din Pont.
De altfel, cum spunea șugubăț într-o discuție Daniel Barbu, Hristos putea instaura Împărăția lui Dumnezeu foarte simplu: cu câteva legiuni de îngeri.
Dar nu o face.
Unica acțiune permisă creștinului este iubirea. Iar singura manifestare autentică a iubirii este iubirea față de dușmani. O iubire smerită, în care spunând adevărul, accepți reacția dușmanului.
De asta nu avem ”mișcare de rezistență armată” a creștinilor în vremurile persecuțiilor. Din contra, avem un pacifism militant, pacifism care se încheie odată cu ”convertirea” lui Constantin cel Mare.
Deci abia la 300 de ani după Hristos, creștinii încep să se gândească că trebuie să legiuiască și să impună prin forța legii, ceea ce ei pretind că ar fi morala creștină.
Și, în câteva decenii, păcatul devine infracțiune, libertatea devine erezie și erezia se pedepsește cu moartea, credința se ”apără” cu sulița…
Chiar și Hristos se ”trezește”, săracul, cu bodyguarzi autopropuși.
Toți bandiții ajunși regi, împărați, voievozi, toți golanii ajunși președinți, devin ….”apărători ai credinței”.
Efectul? Nimeni nu mai iubește pe creștini. Și au motive întemeiate.
Pretindem de la homosexuali și progresiști să nu ne urască, dar au dreptate și feministele alea care spuneau pe o pancartă că sunt fiicele spirituale ale vrăjitoarelor din Salem.
Creștinii au ucis fără milă oameni în numele lui Hristos secole de-a rândul și acum culegem roadelor celor 1600 de ani de epocă constantiniană.
Biblia ne-a avertizat: cine seamănă vânt, culege furtună.
Părinții noștri au mâncat agurida urii în numele Domnului, iar nouă ni se strepezesc, sau chiar sparg, dinții.
Ce vreau să spun?
Că nu are Hristos nevoie să îl apere Duca, TârnoveanuL, Târziu, Capsali, Peter Costea, Matei Vulcănescu , Chebac, Volanin și alții.
Hristos are nevoie de la noi să acceptăm cu smerenie că suntem vestitorii pașnici și cu potențial de martiri, ai unei Împărății care nu a venit, care nu e încă aici și care va veni cu niște principii ce sunt străine de împărăției acestei lumi.
Fiind activiști ai unei ”cauze” creștine, sfârșim prin a fi parte a acestor împărății și supuși ai prințului acestei lumi, care știm cine este.
”Luptând” pentru Hristos, am călcat în picioare iubirea, am răsturnat Evanghelia.
Soluția este în schimb să descoperim pentru noi iubirea și apoi pe bazele ei să explicăm rațional celor din jurul nostru care este propunerea lui Iisus pentru om.
Autor: Bogdan Alexandru Duca