Impresionant este numărul foarte mare de librării și anticariate din centrul Belgradului.
8 librării pe principalul bulevard pietonal al orașului, din care două cu nu mai puțin de trei niveluri.
Iar pe celelalte străzi, cel puțin din zona ”bătută” de mine, aproape dificil să dai de o stradă mai răsărită care să nu aibă și o librărie.
Plus anticariate și vânzători de cărți pe stradă.
De asemenea, traduceri foarte multe. Am văzut Tolkien cu titluri care nu au fost traduse în limba română.
Ce vrea să spună asta?
Piața de carte se supune regulilor dure ale pieței: există cumpărători, există piață de carte.
Nu există? Și piața de carte este slabă.
Or numărul mare de librării și lista lungă de titluri publicate (și, mai ales, traduse) indică, după regulile pieței, o viață culturală intensă.
Poporul sârb citește.
Și acesta este secretul pentru care o țară mică (când era Iugoslavia, toată, era cât România) este o prezență importantă pe piața culturală mondială.
Ivo Andric, Milorad Pavic, Emir Kusturica, Goran Bregovic, Marina Abramovic, sunt nume de care te ”ciocnești” în lumea culturală bună a Vestului, intrând deja în domeniul culturii universale.
România, unde populația nu citește (sau când citește, citește prost- uitați-vă cum borhotul ”motivațional” este dominant în toate librăriile românești), unde nu există realmente dezbatere culturală pentru că lumea culturală este prea mică și prea sectarizată ca să genereze dezbateri creatoare, nu are cum să devină relevantă pentru cultura mare.
Ca român devii relevant dacă pleci din țară. În România nu s-a putut ce s-a putut în Serbia: să rămâi acasă și să devii relevant pentru cultura universală.
Ivo Andric a putut rămâne acasă și să câștige Nobelul pentru literatură. Cioran a trebuit să plece ca să ia act Europa de creierul și talentul său.
Milorad Pavic a rămas acasă și a ”rupt gura târgului” peste tot, fiind încă printre cei mai populari autori din America Latină. Era să ia și el Nobelul pentru literatură.
În schimb, Eugen Ionescu a trebuit să devină parizian și Ionesco, ca să conteze.
De Emir Kusturica știu și japonezii deși el locuiește în Drvengrad.
Ce să mai vorbim de Bregovic?
Secretul?
O cultură vie, chiar dacă are o ”piață” mică (nici 7 milioane de sârbi, vreo 20 de milioane de ex-iugoslavi) generează creatori.
Creatorii nu apar din penetrarea naturii de către neant, ci în medii care să stimuleze prin lecturi, dezbateri, concurență, public educat, creația.
Și de asta în România ne mulțumim cu puțin și când vine vorba de artă postmodernă.
Pentru că un public anemic, mai degrabă snob decât educat, nu va stimula niciodată ceva mai mult. Iar artistul, dacă vede că merge și așa….
Așa că vă invit să comparați singuri street-art-ul belgrădean cu mâzgălelile bucureștene sau din alte orașe românești.
Autor: Bogdan Alexandru Duca