O cultură măruntă și mediocră se remarcă prin lipsa simțului critic, idolatrizare și demonizare….
Inclusiv așteptările față de intelectuali ale unei societăți mărunte și mediocre sunt să nu deranjeze, să menajeze și, ideal, să masturbeze poporul.
Fac asta? Sunt idoli.
Nu o fac? Sunt demoni. Sau, dacă sunt prea buni, sunt idolatrizați postmortem iar gândirea lor este cu desăvârșire ignorată.
Cel mai bun caz este al sărmanului Mihai Eminescu, ateu, boem, romantic, puternic influențat de filosofia kantiană și de Schopenhauer, dar și de tradițiile romantice germane, cu o poezie extraordinară, în care își expune clar opiniile, dar care devine….mit național.
Și astfel, vrea nu vrea, ateul Eminescu devine poet ortodox, cosmopolitul Eminescu devine ”pășunist”, boemul Eminescu devine conservator, iar viața sa romantic- destrăbălată care îl conduce spre tragicul destin de care va avea parte, devine o carieră de ”James Bond” ce sfârșește asasinat de austrieci….
Intelectualul român condamnat la clasicizare nu mai are dreptul la opinie.
E drept, se întâmplă și un fenomen paralel: anumite tâmpenii spuse de intelectualul respectiv, dacă sunt conforme cu ”mitologia națională” a poporului, devin veritabile dogme.
Tot Eminescu este condamnat să i se invoce producția publicistică mediocră, contextuală, tributară bătăliilor politice de sfârșit de secol XIX, în numele autorității de ”poet național”.
Dar ce i se întâmplă lui Eminescu, pățește cam tot ”pantheonul cultural” românesc.
Autor: Bogdan Alexandru Duca