Marele paradox al crucii și, implicit, al creștinismului: este despre toți. E despre victimă dar și despre opresor. Mizeria umanității, suferința ei, tragedia ei, nu e alcătuită doar din victime- victime cu care putem empatiza, de altfel, foarte ușor, chiar dacă nu suntem creștini.
Nu. Nu sunt doar victimele ci și vinovații, mai ales vinovații care trebuie să devină subiecții iubirii noastre. O iubire critică, dar și o iubire înțelegătoare și iertătoare în același timp.
Iisus este pe cruce, dar nu e singur. Este lângă doi tâlhari. Iar acești doi tâlhari sunt „pe bune”, nu victimele inocente ale unui sistem nedrept. În misterul crucii se găsesc, trebuie să se găsească și acești doi tâlhari, ca să putem înțelege semnificația deplină.
Iisus nu judecă pe cei doi tâlhari. Cei doi tâlhari se judecă singuri prin confruntarea crucilor lor- binemeritate după justiția acelei epoci- cu crucea lui Iisus.
Unul nu înțelege nimic din ce se întâmplă, sărmanul, și se condamnă singur. Se condamnă cum? Încercând să fie pe placul mulțimii și acestei lumi, alăturându-se batjocurilor adresate lui Iisus.
Deși e un răstignit și el, simte nevoia să fie „mainstream”, alăturându-se corului de mizerii rostite de populația excitată de ură ce asistă la răstignire. Dar câți nu sunt așa? Câți nu suntem așa? Ne lăsăm duși de valurile istoriei, modelor, mofturilor, manipulărilor și ajungem să ne condamnăm tocmai pentru că condamnăm.
Celălalt înțelege. Înțelege, prin confruntarea crucii sale cu crucea lui Iisus, în primul rând faptul că e vinovat și că își merită pedeapsa. Acceptă că a făcut un rău și nu mai încearcă, fie și prin penibila asociere cu gloata, să se justifice, să își obțină eliberarea.
Apoi vine dialogul cu Dumnezeu: ”Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăția ta!”
Și aici este rolul eliberator al crucii lui Iisus. Privindu-l pe el pe cruce, îmi pot conștientiza propriile vinovății, propriile erori și încep să accept resemnat pedeapsa, situația în care sunt, situația în care este lumea. Ies din zbuciumul iluziilor religioase, filosofice și ideologice, resping orice formă de păcăleală și de autojustificare. Apoi, tot în fața crucii lui Iisus, pot începe (sau nu) dialogul cu Dumnezeu.
Autor: Bogdan Alexandru Duca