Mă uit la un film artistic, făcut de americani, cu atrocitățile comise de armata americană în Afganistan.
Film brutal, dur.
Evident, nu e primul. Știm filmele cu Vietnamul, de exemplu….
Însă au ceva foarte pervers.
Pe de o partea este geniul propagandei americane:
a) propaganda ”sorry!”. Spre deosebire de ruși, francezi, români chiar și nemți, americanii sunt capabili să administreze orice mizerie făcută de el, orice genocid la care au fost părtași.
O fac atât de artistic, încât …..e wow.
b) doar că dimensiunea asta artistică nu e întâmplătoare. Ea diluează crima reală și transformă criminalul în subiect principal.
E ca și cum ați vedea un film despre Auschwitz, focalizat pe dramele interioare ale gardienilor SS (care în majoritatea lor erau ….ucraineni) și nu pe victime.
Filmul de l-am văzut acum: afgani uciși, atentate talibane înscenate doar pentru a satisface nevoia de sânge a unor psihopați americani.
Dar filmul nu spune nimic despre victime, ci despre dramele psihice interioare ale ucigașilor. Cu criminalul ești invitat să empatizezi, nu cu victima.
A mai fost un film despre nu știu ce lunetist american, din care scena cheie era cum tipul, un familist acasă, e mustrat oleacă de conștiință că trebuie să împuște un copil irakian care participa la o operațiune militară contra ocupantului american.
Îți era milă de lunetist, nu de copil, așa fusese regizat totul.
Autor: Bogdan Alexandru Duca