Eu am credința că singura mare problemă a românilor este criza identitară.
Toate popoarele europene și-au construit în modernitate o identitate națională. Pentru asta au apelat la o istorie mitologizată, la elemente religioase, la inventarea unei limbi naționale mai mult sau mai puțin artificiale.
Din acest punct de vedere, românii nu au făcut în secolul XIX nimic diferit din ceea ce făcuseră și francezii, și nemții, și englezii, și italienii, și austriecii, și rușii, și bulgarii…
Numai că nu toți au construit această identitate națională bine.
La români problema a fost aceea că identitatea noastră națională a fost creată ca o rupere și distanțare de realitate. Deci….o identitate schizofrenică.
Apoi, teoria nu e a mea, a fost excelent explicată de Patapievici, noi nu avem o modernizare coerentă, ci una pe etape, cu hei-rupuri, demolări și reconstrucții…. Cu alte cuvinte, identitatea națională românească este peticită.
Avem cel puțin trei mituri fondatoare cu privire la propria origine ca popor: dacismul ”pur”, daco-romanitatea și romanitatea ”pură”.
Limba noastră este una artificială. De aceea nu e de mirare că mai toți o vorbim prost și cu cât cobori mai spre popor, cu atât te sperii de cât de străin este pentru popor vocabularul limbii noastre.
De ce?
Pentru că proiectul identitar românesc a presupus latinizarea forțată a unei limbi care, indubitabil latină la origine, era puternic amprentată de slavonă și de turcă.
De asta românii nu se simt bine în limba lor, lucru sesizabil de la scara blocului până în cel mai înfundat sat din România, dacă chiar vrei să te confrunți cu această realitate.
Cultural, românii disprețuiesc balcanismul, amprenta otomană, moștenirea slavă. Nu Orientul, din care facem firesc parte, ci Occidentul, din care vrem cu orice preț să facem parte (uneori cu prețul propriului fel de a fi) ne este obiectivul.
De aceea suntem societățile în care încă oamenii se mai descalță foarte oriental la intrarea în casă, în care turceasca sufragerie devenită ”living” ne găzduiește la cafele târzii și o țigară, în care mâncăm sarmale și apoi bem whisky.
Asta nu ar fi rău dacă nu ar fi vorba de o sfâșiere interioară foarte evidentă, cu consecințe politice, sociale și economice.
De la 1848 încoace, unicul obiectiv al românilor a fost să fie „ca în Vest”. A fost un proiect neîntrerupt.
Până și legionarii- expresia radicală a naționalismului românesc- nu au fost decât niște plagiatori deloc originali ai fascismelor vest-europene.
Iar acest ”proiect de țară”, acest obiectiv identitar de a fi ”ca afară”, a sfârșit exact cum a fost profețit de Caragiale:
”Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi … Numai noi să n-avem faliţii noştri!… Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura!…”
Acum avem faliții noștri, exact ca afară. Dar doar faliții….
Pentru că această criză identitară ne-a obligat să ne construim, demolăm, reconstruim prost. Și să ne disprețuim.
Chiar și naționaliștii români, am mai spus asta, disprețuiesc România. Dincolo de faptul că toată bula ”suveranistă” românească nu face decât să plagieze toate temele suveraniste din Vest, adaptându-le șchiop, cum tot facem de 200 de ani, realitățlor românești, naționaliștii români invocă proiecții vestice asupra realității noastre foarte estice.
Cea mai mare jignire la poporul nostru balcanic este să îl faci….balcanic.
Vrei să termini pe români la nervi? Spune-le că am fost secole parte a Imperiului Otoman și că cea mai bună parte a istoriei noastre otomane am fost foarte împăcați cu această realitate istorică, politică și culturală.
Cu toate astea, balcanicul și otomanul din noi nu are cum să moară, pentru că este adevăratul nostru ”eu”.
Se manifestă timid, prin lene, petrecere, mult hulitele dar atât de încântătoarele manele, dorința de a epata, tipic balcanică, felul de a iubi și felul de a plânge.
Identitatea noastră națională este ….o schizofrenie, care face ca bună parte din tot ceea ce încearcă românii să fie caricatural.
Caragiale ne-a intuit cel mai bine această criză identitară, cu toate consecințele ei….
Ce e de făcut? Nimic.
Modernitatea și ideea cu statele naționale și națiunile, fie a trecut deja, fie este la amurg. Acum rămâne să vedem cum identitatea noastră, deja schizoidă de la 1848 încoace, se va adapta „bravei lumi noi” care stă să înceapă, dacă nu a început deja.
Autor: Bogdan Alexandru Duca