Revin la povestea cu ”marele alb”.
Dar mă refer la alt aspect: solidaritatea din interiorul Bisericii.
Am citit siderat comunicatele venite dinspre BOR, toate dispuse să arunce vina pe umerii ”unor funcționari din administrația bisericească”, ca să protejeze pe patriarh.
Mi se pare trist felul în care au fost dispuși să se lepede de oamenii lor. I-au convins să își ia crucea și să se demită, apoi, pentru a fi mai convingători, încep să arunce suplimentar cu pietre în ei.
Cine cunoaște viața bisericească (și eu o cunosc), știe foarte bine că eroii documentarului Recorder nu sunt ”niște funcționari”, oarecare.
Vicarul administrativ al Arhiepiscopiei Bucureștilor nu este un funcționar oarecare, ci a treia persoană ierarhic după Patriarh și episcopul vicar arhiepiscopal în ceea ce se cheamă conducerea eparhiei capitalei.
La fel, consilierul juridic al Arhiepiscopiei nu intră în categoria ”niște funcționari” ci face parte din forul conducător al eparhiei.
Nici domnul politician Neacșu nu intră în categoria ”niște funcționari” ci este/era deputat în forul care, alături de Sfântul Sinod, conduce BOR: Adunarea Națională Bisericească. Deci nu e un oareșce funcționar.
Iar cine cunoaște viața internă a Bisericii (eu o cunosc prea mult ca să mai am iluzii exclusiv duhovnicești) știe că Biserica nu e vreo instituție democratică în care ”niște funcționari” pot acționa fără știința și binecuvântarea chiriarhului lor.
De altfel, înregistrați, ei chiar recunosc deschis aceasta: afacerea propusă poate porni doar când ”Marele alb” dă binecuvântarea. După aia, nimic nu mai poate să strice profitul, dădea asigurări înregistrat, părintele fost vicar eparhial.
„Marele alb”: asta îi spuneau admirativ tocmai cei din conducerea Arhiepiscopiei Bucureștilor. O spuneau admirativ, repet. Nu era o jignire. Cum nici eticheta de securist nu era o jignire ci o formă admirativă.
De ce?
Pentru că ei lucrau/lucrează și prosperau datorită lui și nu în ciuda lui.
Însă ar merge un documentar mai onest despre alt titlu neoficial al patriarhului Daniel: biruitorul.
Așa îi spun preoții obișnuiți, nu cei din forurile superioare. Pentru ei patriarhul nu e ”marele alb”, nici ”securistul care știe ce face” ci pur și simplu este ”biruitorul”- cel care pune biruri.
Cel care cere bani, donații, susținere financiară inclusiv pentru ziarul de elogii și (am aflat via Recorder) de mică publicitate a Patriarhiei, numit Lumina (adică ceva mai mult decât Scânteia, ziarul de elogii și publicitate din alte vremuri), sau pentru televiziunea și alte proiecte patriarhale. Și care nici măcar nu mai autoritate în propriile parohii.
Unul din eroii filmului de la Recorder este un simplu preot: parohul de la biserica Oțetari din București.
Întâmplarea a făcut ca o prietenă dragă să fie apropiată a acestui preot și m-a asigurat că omul este chiar deosebit. Echilibrat, decent, duhovnicesc, implicat social alături de soția sa.
În film îl vezi însă lipsit de autoritate. Nu știe sumele de bani pentru care a semnat, nu are niciun control asupra renovării propriei sale biserici.
Pur și simplu nu contează decât ca semnatarul obedient al unor afaceri decise de mai sus.
Și, desigur, contribuitor din resursele parohiei, la diversele proiecte ale … Biruitorului.
Autor: Bogdan Alexandru Duca