Minunate vremuri, odată, zău! Simple și încărcate până la refuz de bun gust și simțuri bune. Al 7-lea chiar. Când personalități de marcă își întâlneau sufletele. Ciocnirea dintre două lumi, cea a unei femei și a unui bărbat, nu avea loc într-un spațiu îngust capabil să îl limiteze pe individ la un set de întrebări premeditate.
Nu, oamenii se întâlneau, simțeau și se comportau ca atare, priveau către altul, către cel ce era înaintea lor, nu către ei înșiși. A-l sorbi pe celălalt din priviri, nu este doar o demonstrație poetică, ci este un fapt concret, ce se întâmpla odată… Admirația pentru jucător nu există decât în joc. Astăzi, am stricat parcă totul: ne gândim reciproc, și ne strofocăm să facem un cub Rubcik. Al celuilalt. Ne sorbim mințile unii altora și numim asta dragoste. Ne înconjurăm cu trăsături și numim asta psihologie. Viață, mai are cineva timp?
Individualitatea lăsa odată loc exclusiv faptelor și gesturilor de generozitate, deschiderea către celălalt, asemeni unei oferte și chiar ofrande adusă aproapelui. Oricine era. Era dificil, lucid fiind, și încă este, să îl privești pe celălalt cu autenticitate, mai întâi privindu-te pe tine. Nu se poate. Și dacă se poate, acțiunea nu îl mai încadrează pe om în autenticitate, și nici măcar în nemărginirea eului, el devine finit, limitat, brusc, într-o relație cu sine însuși, și mai rău, într-o relație cu o anumită trăsătură de-a lui.
Regresism! Cel adevărat.
Despre egoismul ce caracterizează relațiile vremurilor, numai de bine. Și nu de bine oricum, ci așa, cu puțină știință.
Psihologii ne-au învățat, cum au reușit ei mai bine (și chiar au reușit), că în relații este vorba întotdeauna despre a oferi și a primi, dar mai mult a oferi. Ingredientul rețetei succesului este să știi să oferi.
”La început, dai din ceea ce ai, apoi dai din ceea ce ești” spunea părintele Arsenie Boca, într-una din cărțile sale de înțelepciune metafizică.
Dacă ești înstărit și oferi partenerului cele materiale, nu înseamnă că ești un om bogat, înseamnă doar că ești un om care are, posedă lucruri. Lucurile de taină încep să se dinamizeze în clipa în care din om începe să ”iasă”, să se manifeste și să arate ceea ce este el de fapt dincolo de avuție: persoana lui, eul său, capabil de o mulțime de lucruri formidabile. Unul dintre acela este oferirea necondiționată. Și când spun necondiționată nu mă refer la a oferi oricui, oricum, și oriunde, ci mă refer la scînteia care nu cere nimic în schimb, care manifestă și joacă, saltă de bucurie și de tot felul de însușiri, sprijin, compasiune și înțelegere, față de persoana aleasă spre a-i stimula în el această latură.
Diferențele de manifest sunt însă diferite astăzi, din ce în ce mai ce: în timp ce unii se manifestă făcându-și astrogramele, descriindu-se fix ca la carte, alții caută să iasă la orizont cu adevărate tratate de psihologie despre ei, desprinse din manualul de tulburări comprtamentale. *
*FELICITĂRI, EȘTI UN BOU CĂ ȚI-AI SCRIS PE FRUNTE! MAI DEPARTE, CE? STAU SĂ-ȘI DISCUTE LA UNISON DESCRIERILE…FACEBOOK, YOUTUBE,DEBORDEAZĂ DE ASEMENEA CONȚINUT: NIȘTE OAMENI CARE ÎȘI POVESTESC RECIPROC O TRĂSĂTURĂ DE COMPORTAMENT. O SOCIETATE A REGRESULUI, PE BUNE! ODATĂ, OAMENII MUNCEAU ÎN AFARA LOR, BAZAȚI PE FORȚA ACELEI TRĂSĂTURI. IMPLOZIE VS.EXPLOZIE, VĂ SPUNE CEVA? SAP ÎN MINE SĂ DISTRUG ”PĂMÂNTUL” PE CARE MI-S CLĂDIT, VS. DE PE PĂMÂNTUL PE CARE MI-S CLĂDIT, DAU ȘI ALTORA. TRĂSĂTURA O VĂD, O BIBILESC, MĂ JOC CU EA VS. TRĂSĂTURA – NICI CĂ-MI PASĂ DE EA, EU ÎMI FAC MUNCA ȘI MI ADUN FORȚELE. CARE FORȚE? PĂI ALEA DE ALȚI FRAIER LE BIBILESC.
(PSIHOLOGIC, PE ȘLEAU, ÎN LIMBAJ ACCESIBIL)
Nu există om pe lumea asta mărginită care să nu acționeze altfel atunci când întâlnește acel ”ideal” la care tânjim cu toții: persoana potrivită, sau măcar frânturi din ea.
Egoismul de astăzi însă oprește tot acest schimb frumos dintre oameni. Și nu oricum, ci într-un mod destul de autodistructiv: personificând cu o ciudată glorie, trăsături umane obișnuite, care până ieri, datorită ignoranței (și lipsei de informații via net ) erau doar intuiții și bănuieli. Astăzi, oamenii sunt capabili să enumere zeci de trăsături despre ei înșiși, dacă îi întrebi, fără să fie însă de multe ori capabili să le expună sau să le arate într-un fapt concret. Și asta pentru că nu mai avem tangență atât de mult cu realitatea, și ne bazăm pe imaginile create în laboratoarele virtuale, adevărate pilule sintetice despre cine suntem: ele prezintă un extract din noi, un compus, dar nu totalul, nu lanțul complet de legături și măiestrii personale, etc. În această atracție față de sine însuși, atracție care se lasă cu clasicul ”cunoaște-te pe tine însuți”, oamenii înșiră defecte pe bandă, dar și o mulțime de abilități cu care , eii bine.. surpriză: EI SE IDENTIFICĂ. Cam tot așa se întâmplă și la un interviu de angajare.
Despre asta e vorba, deci. Despre a te identifica mai mult cu ceea ce dorești să pari, a avea senzația că ești înr-adevăr așa cum spui în manualul tău de întrebuințare (CV-ul , spre exemplu și alte prezentări oficiale) . Relația nu face excepție. Site-urile de matrimoniale debordează de asemenea descrieri, parcă și ele copiate dintr-un ”tips&tricks” scris undeva prin pagina a 7-a de google…
Astfel, privindu-se atât de mult pe sine, chiar cu prețul de a-și imagina o realitate falsă, o schemă indezirabilă despre el însuși și un tabloul ideatic, cu care și-ar dori să se identifice, omul nostru modern uită să mai trăiască. Mai pe șleau zis, să SE trăiască. Da, pe sine însuși. Ocupat să afle cum este el, grație manipulărilor de tot felul ce au loc în masă, via workshopuri cu statut de închinăciune, via cărți moderne de psihologie etalate în marile rafturi de librării, tocmai la nivelul privirii (se numește FINANȚAT), omul nostru va socoti că, grație acestui aparat formidabil numit gândirea, el într-adevăr este și a fost dintotdeauna așa cum speră să fie. Așa că intră într-o relație de cele mai multe ori ireală, cu el însuși, nesocotind darul de a-l cunoaște pe celălalt.
Și dacă prin diverse metode bune, cunoașterea celuilalt începe să aibe loc, ea are loc la nivel de consum. Se consumă femeia și bărbatul pe sine, ca și cum, alături la o masă, pe rând, unul ar fi psihologul și celălalt dator să răspundă la întrebare. Și nu orice întrebare, ci întrebări din acelea deosebit de exacte, care oferă omului nu doar limita asupra sine însuși, ci și limita și definitivatul unei trăsături, în mintea celui care întreabă. Datingul clasic a devenit un interviu cu scop de validare: trebuie să bifezi minim câteva trăsături concrete în mintea și imaginația celuilalt, altfel ai trăit degeaba.
CITEȘTE MAI DEPARTE AICI
Autor: Andreea R. Hosu
Sursa: Trăsături din front