Ultimul raport al Băncii Mondiale, publicat zilele trecute, este consacrat ţărilor nou intrate în Uniunea Europeană. Este vorba de cele 12 state din primul şi al doilea val, fără Malta şi Cipru, dar la care banca internaţională a adăugat Croaţia, pe care o vede în selectul club de la Bruxelles peste 2-3 ani. Cele 11 ţări sunt listate după evoluţia diverşilor indicatori economici în 2009. Cam pe unde ne aflăm noi? România stă pe cea mai înaltă treaptă a podiumului la exporturile de bunuri, unde a avut cea mai mică rată de scădere, în comparaţie cu celelalte ţări. Banca Mondială confirmă astfel aprecierile guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, care situa printre factorii care amortizează impactul crizei internaţionale asupra economiei româneşti ponderea redusă a exporturilor în PIB – 25%, faţă de 50% şi mai mult în alte ţări europene. Pe treapta a doua se află industria, care a înregistrat, anul trecut, cea mai mică scădere, după Polonia, şi investiţiile străine directe ca pondere în PIB, unde ne-a devansat Bulgaria. Tabloul prezentat de Banca Mondială întăreşte convingerea că relansarea economiei româneşti se va face pe bază de exporturi şi industrie, sectoare în care am performat mai bine, chiar dacă numai în termeni relativi. Pe ultima treaptă a podiumului de premiere se află datoria publică, unde avem în faţă Estonia şi Bulgaria. Nici în ce priveşte şomajul nu stăm atât de prost, cum se tot vorbeşte la noi. Numai 3 ţări din 11 au avut în 2009 o rată a şomajului mai redusă decât cea a României. În schimb, la inflaţie, despre care se spune că n-a murit nimeni, suntem lanterna roşie, adică locul 11 din 11.
Inflaţia, de al cărei nivel depinde în mare măsură viitorul european al României, rămâne în continuare o mare necunoscută din cauza precarei educaţii economice a factorilor de decizie. Ceea ce nu se înţelege la noi este, pe de o parte, faptul că reducerea inflaţiei nu e un proces liniar, iar, pe de altă parte, că banca centrală nu are o baghetă magică, ce ar fi capabilă să reducă singură inflaţia. Este foarte uşor să reduci inflaţia de la 40 la 20% şi România a făcut o asemenea operaţiune cam într-un an (2001). E relativ uşor să o cobori de la 20 la 10% şi pentru asta ne-au trebuit circa 2 ani (2002-2003). Reducerea de la 10 la 5% este destul de greu de realizat şi am avut nevoie de vreo 4 ani (2004-2007). Tragerea în jos a inflaţiei de la 5 la 2,5%, unde ar urma să ajungem pentru a putea adopta euro, este o bătălie pe viaţă şi pe moarte şi ne vor trebui cel puţin 8 ani (2007-2015). Înjumătăţirea fiecărui nivel presupune creşterea exponenţială a dificultăţilor. Dacă nu vor fi puse toate tunurile pe un asemenea obiectiv, bătălia va fi pierdută. Sunt două arme care pot decide soarta unei asemenea înfruntări. Una este politica salarială şi de venituri, alta este educaţia. Dacă atât guvernanţii, cât şi publicul vor înţelege că inflaţie ca în Vest nu poţi să ai decât atunci când creşterile salariale sunt sub productivitatea muncii şi că sărăcia nu se reduce cu bani, ci prin educaţie, putem spera într-o integrare în Europa prosperă. În caz contrar, vom rămâne cu mâna întinsă la partenerii comunitari, care, din când în când, ne mai trimit câte o bucată de pâine pentru oamenii nevoiaşi.
Gheorghe CERCELESCU
sursa: gandul.info