În lumea de azi se desfăşoară o revoluţie a celor bogaţi (faimosul procent de 1%) în contra celor săraci. Democraţiile parlamentare nu mai sunt decât faţade ale dictaturii financiar-economice care s-a înstăpânit asupra politicului.
A milita pentru apărarea democraţiilor autentice (cele în care cetăţenii ar mai putea trimite în parlamente reprezentanţi care să nu fie supuşi ai votului imperativ), acest militantism te face, azi, conservator. Da, vrei să conservi ceva ce a fost bine gândit de iluminişti. De câte ori acest militantism a reuşit să câştige alegerile (istoria recentă consemnează 25 de cazuri), acele alegeri au fost anulate prin lovituri de stat, invazii militare ori blocade economice. Revoluţia bogaţilor (neoliberalismul) nu a permis niciodată acest experiment social al socialismului democratic, dar a îngăduit toate formele de socialism dictatorial şi a făcut tot ce era posibil pentru ca socialismul democratic să intre în stare de război îndată ce a venit la guvernare prin alegeri.
Dogma cea mai puternică din justificările opoziţiei violente faţă de combinaţia socialism-democraţie stă în argumentul că parlamentele acestei combinaţii ar fi tentate să reglementeze piaţa liberă. Ceea ce ar fi, se zice, un fel de blasfemie câtă vreme piaţa liberă este gândită a fi un dumnezeu al celor mai corecte decizii. Nici măcar după criza din 2008 nu au fost permise decât reproşuri sporadice la adresa „nebuniilor” din piaţa aşa-zis liberă. Care este descrisă a fi aşa (liberă) doar dacă este supusă voinţei tot mai dereglementate a băncilor.
Dacă ar fi generalizat modelul de dezvoltare actual din SUA la nivelul tuturor ţărilor de pe glob, pentru a deveni sustenabil, acest model ar avea nevoie de resursele a cinci planete Pământ.
Acesta este aspectul cel mai dement al revoluţiei bogaţilor, cea care transformă, azi, şi gândirea ecologistă într-un conservatorism. Dacă vine de la stânga, ecologismul este acuzat că vrea să distorsioneze libertatea pieţei. Dacă vine de la dreapta, acest ecologism este supraîncărcat cu fantomele încălzirii globale, în numele cărora ţările sunt obligate să renunţe la combustibilii fosili spre a face şi mai grea trecerea la dezvoltare a celor subdezvoltate.
Se duce aici o luptă între rău şi rău, pentru că, într-adevăr, a distorsiona stângist libertatea pieţei nu poate fi un bine pe termen lung. Dar adevărul este că avem deja distorsiuni de dreapta ale pieţelor libere, care n-au fost luate în seamă după criza din 2008.
Nu are nimeni o soluţie pentru a face din lupta dintre rău şi rău o luptă între bine şi rău. De aceea trăim o epocă în care nu mai apar filosofi credibili ai socialului şi ai politicului. Poate că acest aspect este totuşi un progres, căci, iată, aflăm – noi, aici, pe toate cele importante le aflăm mai târziu – că încă din 1965 se ştia că Marx nu a avut o teorie generală a istoriei. Cea care i-a fost pusă în cârcă, potrivit căreia capitalismul ar secreta în chip natural comunism, a fost opera acelor marxişti care l-au obligat la un moment dat să declare: „Eu nu sunt marxist”.
Manipularea prestigiului unor asemenea sociologi ai capitalismului este nulă azi, când niciun sociolog ori filosof nu mai poate obţine o recunoaştere largă. Ştiţi de ce? Pentru că ar obţine-o doar dacă ar denunţa falsificarea actuală a democraţiei, or, dacă ar face-o, ar fi marginalizat.
Marx nu a găsit vreo lege care ar face capitalismul să se transforme natural în comunism, ci a gândit o formă violentă de trecere la comunism. Violenţă versus violenţă. Dat fiind că, pentru a avea forţă de muncă lipsită de mijloace proprii de producţie, burghezul a practicat deposedarea celor ce aveau astfel de mijloace. Prin violenţă. Legalizată, ce-i drept, dar nu şi legitimă.
În final, ţelul gândit de Marx nu era comunismul, ci eliberarea muncii de regimul ei de necesitate. Un mijloc al acestei eliberări? Da, proprietatea comună asupra mijloacelor productive.
Aşa recitit (de către Fernandez Liria, de pildă), Marx apare ca fiind primul teolog ateu al eliberării muncii de sub „blestemul” în care a fost plasată după Cădere. Munca nu ar fi devenit parte a capitalului, e adevărat, dacă n-ar fi existat destui oameni lipsiţi de mijloace productive proprii.
Dar toate acestea nu ar fi bine înţelese dacă am rămâne în logica violenţei care are a veni să pedepsească o violenţă mai veche. Există un „Tot Răul spre Bine” în apariţia istorică, violentă, da, a capitalismului. Fie şi numai pentru că, fără această apariţie, planeta n-ar fi ajuns să poată adăposti şapte miliarde de suflete. Acum ne aflăm la polul celălalt: acest Bine funcţionează ca un Rău tot mai greu de gestionat.
Autor: Ioan Buduca
Sursa: cotidianul.ro