De ani buni, vocile dominante din BNR (cu excepţia economistului-şef) clamau necesitatea adoptării euro “când va fi momentul”, în prezent România “nefiind pregătită”.
Brusc, ne trezim că Guverul scoate o mega comisie din mânecă coordonată de Primul Ministru şi Preşedintele Academiei, în calitate de copreşedinţi, şi Guvernatorul BNR plus un viceprim-ministru, ce va fi desemnat ulterior, în calitate de vicepreşedinţi, prin care va încerca, în curând, să propună un calendar concret pentru adoptarea măsurilor care vor avea ca efect euroizarea României. De ce atâta grabă şi de ce acum?
Avantajele şi dezavantajele trecerii la euro s-au tot expus. Pe de-o parte, un cost mai mic al tranzacţiilor transfrontaliere, comisioane bancare mai reduse şi mai puţine griji când plecăm prin excursii prin Europa în ceea ce priveşte conversia, pe de altă parte, chestii mai palpabile: scumpiri generalizate (experienţa statelor care au trecut la euro arată că preţurile se rotunjesc cu mare încântare), renunţarea la independenţa monetară şi la posibilitatea ajustărilor prin curs, în momentul crizelor financiare (în lipsa monedei naţionale, ajustările se fac doar reducând prestaţiile sociale, salariile şi eventual pensiile).
Vă imaginaţi cum ar fi arătat măsurile dureroase adoptate de Guvern în 2010, în lipsa devalorizării leului? Poate că tăierea cu numai 25% a salariilor bugetarilor n-ar fi fost suficientă…
Interesul Guvernului poate fi înţeles dacă privim povestea prin unghiul deficitului bugetar. România mai are destul de mult până la nivelul datoriei publice de 60% din PIB, pragul psihologic setat la nivelul UE (de la aproximativ 40% în prezent), dar asumându-şi deficite de câte 3% anual, ar putea parcurge distanţa în doar câţiva ani. Nu e dătător de speranţe pentru cei care ar paria pe leu, pentru că România nu e Franţa, alte economii, alte pretenţii. O deteriorare a cursului de schimb aferentă unei strategii de dezvoltare pe datorie ar putea fi temperată de angajamentul trecerii ferme la euro, cu un calendar concret al paşilor de urmat în respectiva direcţie. Aşa că Guvernul are toate motivele să arate calendarul, dacă vrea să meargă cu aceleaşi deficite şi cu dureri de cap mai mici din partea “pieţelor”. Rămâne de văzut dacă asta va funcţiona eficient pe final de ciclu economic la nivel global. Oricum, compoziţia eterogenă a comisiei nu denotă prea mare grabă.
De ce s-ar grăbi BNR să participe cu entuziasm la acest efort guvernamental, inclusiv de imagine? Doar adoptarea euro presupune castrarea completă a instituţiei, lumina urmând să vină pe pieţele monetare de la Bruxelles… În primul rând, entuziasmul e doar prezumat la BNR câtă vreme înfiinţarea comisiei a fost decisă de Guvern, şi asta cam intempestiv, iar rolul Guvernatorului e doar de vicepreşedinte, comisia fiind condusă politic. În al treilea rând, ar fi cam greu ca BNR să refuze înregimentarea într-o echipă care îşi propune să implementeze un obiectiv acceptat, cel puţin la nivel declarativ, într-un orizont de timp incert, de mai toată lumea. Pot presupune apoi că Guvernatorul este încercat şi de o tresărire de orgoliu – să te retragi la pensie odată cu leul, ce imagine frumoasă!
Să recunoaştem că leul nu s-a descurcat prea bine după Revoluţie. Dovadă şi cele 4 zerouri pierdute pe drum. Ok, hiperinflaţia de la începutul anilor 90 a fost “politică”, dar ce s-a întâmplat după ţine şi de modul în care s-a pus umărul la preluarea economiei locale la un preţ avantajos. Iar dacă îi trece cuiva prin cap comparaţia cu zlotul, să nu ne lăsăm înşelaţi de raportul celor două valute, salariile polonezilor cântăresc mult mai mult în euro decât cele autohtone. Asta nu înseamnă însă că despărţirea de leu ar fi uşor de suportat pentru omul simplu în condiţiile în care puţine preţuri sunt reglementate/negociate în prezent în euro.
Cât credeţi, de pildă, că va costa legătura de pătrunjel după trecerea la euro, 22 de eurocenţi sau direct o monedă de jumătate de euro? Vom mai găsi mere sub un euro în piaţă ca acum? Tot ce nu provenea din import va avea o motivaţie suplimentară să se rotunjească şi aşa producătorii interni se plângeau de discriminare în competiţia cu cei externi, mai bine subvenţionaţi. Partea proastă e că puterea de cumpărare în ţările unde s-a făcut trecerea la euro putea suporta aceste rotunjiri, dar în România spaţiul de manevră e mult mai mic…
Autor: Cristian Dogaru
Sursa: Bursa.ro