Istoria ne oferă lecțiile multor concilieri care au scos din crize majore relațiile dintre popoare și au dat noi șanse păcii și progresului omenirii.
Rând, pe rând, britanicii, francezii, germanii, polonezii, rușii, chinezii, americanii, japonezii ș.a.m.d. au depășit grele moșteniri ale trecutului, pentru a putea privi cu mai multă detașare și încredere spre viitor. Se va întâmpla poate și o conciliere româno-ungară, chiar dacă reciproca va sta sub rezervele unui absurd al pretențiunilor revizionismului când șovin, când extremist, când violent-sângeros, când criminal pentru multe milioane de români din secolele trecute, dar cu durerile vii, cu rănile deschise.
In pofida atâtor daturi istorice și exemple de luat aminte, cele mai firave șanse se întrevăd pentru concilierea românilor cu românii. Noi, românii, nu ne-am cunoscut istoria și ne-au încântat miturile ei. Din această cauză drama noastră existențială are un profund substrat identitar, socio-istorico-antropologic. Avem milenii de istorie sub picioare și o bătătorim din era civilizațiilor de Cucuteni, Hamangia sau Turdaș-Tărtăria, fără a fi în stare să punem adevărurile cele mai evidente într-o concluzie de strategie a supraviețuirii. Cum s-a întâmplat ca alții să ne facă istoria? „Lecțiile istoriei nu oferă soluții pentru practică – spunea Nicolae Iorga -, dar face sufletul celor care se pătrund de învățămintele ei”. Nu știu dacă Nicolae Iorga a avut în vedere și avertismentul lui Karl Marx: „Istoria se repetă. Prima dată ca tragedie, a doua oară ca farsă”, dar cu siguranță sufletul românilor nu este pătruns de învățămintele propriei istorii.
Repetarea istoriei noastre ca dramă
Sistemul politic impus României posbelice s-a menținut 45 de ani printr-o periculoasă aparență de autoritate a legii , desemnată ca „legalitate socialistă”, care, în realitate, estompa oportunimul politic și a justificat, în numele dictaturii proletariatului , evoluată ulterior ca „democrație și unitate socialistă”, disoluția personalității umane în „om de tip nou”. O societate cu oameni depersonalizați a constituit terenul pe care a prins sămânța marii dezbinări naționale. Dezbinarea nu a cunoscut frontiere, iar o Uniune Mondială a Românilor Liberi a apărut, mai mult cu numele, numai după ce cele câteva sute de uniuni, organizații și fundații neorevizioniste maghiare de pe toate continentele și-au făcut transparente legăturile cu Budapesta. Pentru erorile istoriei și consecințele tratatelor postbelice, între care și regimurile politice de tip sovietic, tot istoria și-a spus cuvântul. Oamenii au fost sub vremuri, nu deasupra lor.
Repetarea istoriei ca farsă
Până în decembrie 1989, în România a existat un singur partid, Partidul Comunist, constituțional proclamat ca unică forță politică de guvernare. Incepând cu anul 1990, partidul unic a fost formal trecut în istorie. In realitate, acel partid, s-a multiplicat în zeci de partide, care mai de care cu nume mai exotice. Rezerva de cadre exista din belșug, circa patru milioane de foști membri ai Partidului Comunist, jumătatea populației active trecută prin filtrele unei ideologii vigilente și intolerante față de un permanet, dar nevăzut inamic. Printre consecințele competiției politice simulate de cele peste o sută de partide postdecembriste au fost, nu în ultimul rând, simularea democrației, falsa semnalizare a direcției geopolitice, guvernarea prin minciună, fariseism și trădare națională.
Unde am ajuns?
„Mulți români, nesfârșiți români – spunea Emil Cioran, ca pentru prezent – mărturisesc zilnic că România este ultima țară din lume. Multora le dă această afirmație o satisfacție rece și indiferentă. Multe popoare fac haz de propria lor condiție, fiindcă autoironia nu lipsește niciunui popor chinuit și oprimat. Numai românii se lichidează în fața lor însăși. României nu-i este rușine să-și bată joc de ea însăși”. Sub semnul reflecției lui Cioran par a sta destinele noastre, brutal și continuu bulversate de o mare și nesfârșită manipulare.
Ireconciliabila clasă politică, trădătoare a interesului național
Blocajul României este și nu este un efect a lipsei de reconciliere. În fapt, înainte de a clama necesitatea reconcilierii, ar trebui identificate forțele adverse care divizează din interior națiunea, precum și cauzele pentru care Constituția României nu ne unește în tot ceea ce presupune „interesul național”, de la realitate, la ideal programatic. Clasa politică nu are reprezentarea obiectivă a interesului național, confundându-l cu interesul propriu pentru putere. Dacă un partid politic fără majoritate parlamentară, ar găsi și propune soluții legislative pentru reforma reală a unui domeniu sau altul al vieții sociale, coaliția de putere ar fi mai degrabă împotrivă, dacă nu fervent ostilă. Exemplul cel rău, de neurmat, este dat de cei care dețin puterea, iar consecințele la nivel de societate rezidă într-un permanent blocaj funcțional. Mai departe privind, România nu are o clasă politică, ci niște mandatari ai puterii poporului, pe deasupra și cu proaste deprinderi, de mercenari politici. Mercenarii politici nu legiferază decât în numele celor care-i cumpără. De câte ori apare o lege nouă, suntem sceptici și ne gândim ce alte matrapazlâcuri vor fi legitimate. Asta, fiindcă sub umbrela legii au devenit „onorabile” chiar fapte de trădare, după ce au fost ambalate în hârtia ieftină, de proastă calitate pe care se tipărește Monitorul Oficial.
Despre reconcliere între trădători și cei trădați putem vorbi ca despre pacea focului cu apa
Un imens patrimoniu creat de poporul român în patru decenii de totalitarism a fost risipit în foarte puțini ani, în luni, zile sau clipe. Apoi, România a fost amanetată, iar singurele performanțe ale guvernărilor sunt împrumuturile pentru stimularea consumului, prin care se întreține iluzia creșterii economice. Asasinați economic, românii au devenit cel mai mare popor migrator din Europa și din toate timpurile. Așadar, cauzele dezbinării nu sunt undeva departe, în trecut. Ele rezidă din prezentul nostru care va fi trecutul împovărător al urmașilor noștri.
Cu cât mai puțină cultură, cu atât mai multă ură
Spațiul comunicării publice este dominat de retorica adversității, a intoleranței și a ostilității cu greu disimulate. Media este redusă la condiția de releu al unui permanent război informațional. In timp ce continente întregi sunt în totală eclipsă informațională, politicile editoriale ale televiziunilor de așa zis succes sunt într-o deșănșată întrecece pentru audiența câștigată cu subiecte scandaloase, vulgare și fără mimin de repere morale. Media din România contribuie la noua izolare informațională a unui popor cu puternice sechele ale izolaționismului ideologic la care a fost condamnat în trecut de istorie. Subculturalitatea și obrăznicia sunt note dominante, coordonate definitorii ale noului val al formatorilor de opinii. Formatori obedienți, cu afaceri grase și ascunse prin păienjenișul rețelelor de afaceri ale unor servicii secrete cu nebănuite resurse de finanțare a războiului românilor împotriva românilor. In era comunicării în timp real, războaiele de orice tip – politice, economice, militare – sunt câștigate de cei care domină frontul informațional. Miza principală a acestui război este dezbinarea prin manipularea informării. Pe cale de consecință, numai într-un climat de informare corectă, promovat de o presă independentă și înalt profesionistă, practicată de jurnaliști-cetățeni, ar fi posibilă o dezbatere „sine ira et studio” a necesităților naționale de reconciliere. În primă și absolută urgență, reconcilierea cu propria noastră istorie, căci, revin iarăși la Cioran, „Misiunea României trebuie să ne fie mai scumpă decât toată istoria universală”.
Autor: General Br. (r) Aurel I. Rogojan
Sursa: Art-Emis