Ceea ce a scris marele scriitor rus Feodor Mihailovici Dostoievski, în cartea sa “Amintiri din Casa Morţilor” în anul 1860, pare atât de apropiat de ceea ce se întâmplă acum, în zilele noastre, la 150 de ani distanţă.
Ora 16:00, Piaţa Victoriei. Aproximativ 800 de suporteri ai Craiovei, şi nu numai, s-au adunat să-şi strige păsurile. “Mititelu, Craiova nu e jucăria ta!”, “Forza Ştiinţa!”, “Mircea Sandu, eşti o mizerie”, “Ştiinţa nu moare”, “Pleacă, brutare”, “România, stat poliţienesc”, “Ole, ola, refuzăm dictatura”, “Mititelu, groparul Craiovei”, “Mititelu, un sărac mincinos, ne-a distrus”, au scandat printre altele fanii olteni.
Toate bune şi frumoase, mitingul decurgea paşnic şi liniştit. Grupuri de jandarmi, înarmaţi până-n dinţi, păreau neliniştiţi, puţin agitaţi. Parcă ar fi avut nevoie de ceva acţiune, doar n-au venit degeaba până aici!… “Când ne loviţi, daţi la-ntâmplare, că pumnii voştri minte nu are”, se aude dinspre grupul care protestează. “Hmm. E prea de tot, şi-au spus oamenii legii. Hai să le-arătăm că totuşi avem minte-n pumni. Şi avem şi gaze lacrimogene. Au venit oltenii ăştia să ne strice sâmbăta, când eram şi noi liberi! Pe ei!”
Mă pregăteam să plec de la miting, eram acolo în calitate de jurnalist de sport, cu mai mulţi prieteni, dar şi cu fiul meu, Vlad, în vârstă de 17 ani. Cu toţii, trebuie să recunoaştem, suporteri ai Craiovei. N-am făcut nimic rău, n-am înjurat, n-am scandat obscenităţi, n-am consumat băuturi alcoolice, n-am dat cu pietre. Dar ei, oamenii legii, cei care erau puşi acolo să împartă legea şi dreptatea, au împărţit gaze lacrimogene, pumni, picioare şi pulane oamenilor nevinovaţi. Inclusiv fiului meu, Vlad, care e un copil.
Florile sunt plăpânde. Şi neştiutoare. Se apără şi ele cum pot. Fiul meu, ca şi alţii de vârsta lui care au fost la miting, sunt ca nişte flori. Ei sunt copii, încă nu discern, nu-şi dau seama uneori de consecinţe, de urmări, de ceea ce se poate întâmpla. Sâmbătă, 24 martie, jandarmii au pus cătuşe florilor. E foarte greu pentru un părinte să-şi vadă copilul bătut cu sălbăticie, de o gloată de slugoi ai statului. E foarte neplăcut să-ţi vezi propriul copil plin de sânge, tras de păr, lovit cu pumnii şi picioarele de nişte animale. E foarte greu!… Mai ales dacă te duci lângă ei, spui că eşti tatăl acelui băiat, iar ei te iau la bătaie şi pe tine şi te ceartă că nu l-ai educat. Le-am spus că e minor, că n-a făcut nimic, că n-au voie să facă aşa ceva, că e un copil.
Oamenii-brută, oameni care nu au nimic cu bunul simţ, bătăuşi cu ţigara-n gură, da, unul dintre jandarmi îl bătea pe Vlad având ţigara în gură, n-au ţinut cont de nimic. După bătaie, ne-au urcat în dubă. Acolo mai erau câţiva copii, speriaţi, cu lacrimi în ochi, încercând să sune familiile sau prietenii. “N-aveţi voie să vorbiţi la telefon! Nu sunteţi pe domeniul public, să faceţi ce vreţi. Închideţi telefoanele!”, zbiera un jandarm isterizat. Într-un alt colţ al dubei, un alt om al legii zâmbea zeflemitor: “Ce-aţi căutat, bă, aici, n-aveaţi ce să faceţi acasă? Aţi venit şi aţi dat de dracu’! Mai bine stăteaţi acasă, aşa aţi luat şi bătaie, sunteţi puşi pe drumuri, vai de capul vostru!”.
Fiul meu pare timorat, e plin de sânge, dar totuşi stăpân pe el. Suntem coborâţi din dubă, urcaţi în alta. Sunt claie peste grămadă aproximativ 30 de persoane. “Hai urcaţi, mai repede, mai repede!”… Două vestoane, lăsate de jandarmi pe bancheta pe care stăteam: Mirea şi Dragomir, le-am citi numele pe ecson. Nu ştiu nici cine e Mirea, nici cine e Dragomir. Dar sigur au făcut parte din plutonul de execuţie al fiului meu. Poate cel cu ţigara e Mirea sau Dragomir. Poate…
Cunosc destul de mulţi fani din această dubă. N-o să le dau numele, n-o să se supere, spun doar că unul dintre ei este medic stagiar, altul economist, doi sunt profesori. Infractori, ridicaţi de jandarmerie pentru simplul fapt că erau suporteri ai Universităţii Craiova şi că s-au aflat la locul nepotrivit la ora 17 şi-un pic. Ne-au dus la secţia 2 Poliţie. Alte proceduri, n-avem voie să vorbim la telefon, nu ni se dă apă, aşteptăm. Unii dintre suporteri deschid un geam, aveau nevoie de aer. Afară zeci de fotoreporteri, televiziuni, li se cere să închidă geamul.
Ne împart în mai multe grupuri, trebuie să fim amprentaţi, în total 40 de persoane. Într-un colţ, un coş de gunoi, plin cu cutii de bere goale. Abordez un poliţist, îl întreb dacă pot face şi eu o poză cu cutiile de bere. “Alea nu-s cutii de bere, au fost cu apă. Nu avem voie să bem apă?”, spune zâmbind poliţistul. Ni se iau amprente, ne fotografiază cu un număr în mână, înjură că nu se mai termină totul. Dar s-a terminat. Pentru mine şi pentru fiul meu. Am plecat acasă cu un gust amar şi cu o umbră de cătuşe la mâinile lui Vlad.
Autor: VICENTIU NEAGOE
sursA: jurnalul.ro