Fara un set coerent de politici menite sa relanseze economia roasa de criza, curba de sacrificiu ceruta natiunii indirect de catre un guvern nu prea convingator nu va echivala decit cu a lua singe unui bolnav aflat deja in semicoma.
In timpul elaborarii planului Overlord – debarcarea Aliatilor in Franta, in vara anului 1944 – plajele din Normadia au fost denumite codificat dupa unele state americane. Una dintre ele va intra in istorie ca Bloody Omaha (Omaha cea Singeroasa).Acolo s-au inregistrat pierderile cele mai cumplite, cucerirea capului de pod de pe plaja si, apoi, a unei culmi fortificate costind ingrozitor de multe vieti. Mai apoi s-a constatat ca informatiile de pe teren erau gresite, iar Omaha nu reprezenta un punct-cheie in contextul general al debarcarii.
Cu alte cuvinte, a fost un sacrificiu (cvasi)inutil. Aproape la fel a fost la Iwo Jima, una dintre cele mai crunte batalii in razboiul din Pacific.
Pina la urma, o insula cucerita cu pierderi enorme, nu a jucat nici un rol in doborirea Japoniei militariste.
Este limpede ca Romania perpetueaza un aparat de stat supradimensionat, hiperbirocratic, in mare parte corupt si pe alocuri sever ineficient.
Este la fel de limpede ca in euforia electorala a anilor 2008-2009 (cind, in plina criza mondiala, economia romaneasca “duduia”, chipurile), politicienii, cu mic, cu mare, s-au intrecut in a majora nerealist pensiile si salariile de stat, in goana dupa voturi.
Cu alte cuvinte, in loc sa ne pregatim de criza, am aruncat cu bani in stinga si-n dreapta. A facut-o si guvernul liberal de pina la finele anului 2008, a facut-o si guvernul de coalitie PDL-PSD in anul 2009. Adica TOT parlamentul, toate partidele, toti politicienii.
Au vindut pielea ursului din padure, si-au primit voturile, apoi au inceput sa curga apeluri la cumpatare, aluziile la necesitatea curbelor de sacrificiu, etc, etc. Ceea ce a enervat o populatie care, la urma urmei, nu are nici o vina.
Pensionarii nu si-au majorat de capul lor pensiile. Functionarii publici si ceilalati slujbasi la stat nu au spart seifurile casieriilor pentru a lua mai multi bani decit scria pe statul de plata.
Poate ca amputarea salariilor si a pensiilor este neceasara si nu exista nici o alta solutie pentru a nu intra in colaps bugetar intr-un moment sau altul, nu prea indepartat. Insa, pentru ca aceasta curba de sacrificiu sa nu devina (doar) o Bloody Omaha sunt necesare mai multe amendamente.
Primul: o analiza pertinenta si clara a cheltuielilor bugetare. Aceste cheltuieli nu se rezuma la salarii. Daca se vor taia salariile, dar risipa banului public va continua pe alte paliere – drumuri cirpite aiurea, poduri peste ape inexistente, etc- ne vom scumpi la tarite si ne vom ieftini la faina.
“Soldatii” vor muri inutil, in vreme ce “generalii” vor continua sa arunce gologanii pe fereastra. Al doilea: doar curba de sacrificiu, in sine, nu va scoate deloc Romania din criza, ci va rezolva, eventual, punctual, chestiunea unui deficit bugetar momentan prea mare pentru a fi acoperit.
Dar ce se va intimpla la anul? Sau peste doi ani? Ideea ca daca economia continentala/globala isi revine din criza si noi vom iesi de la sine din marasmul financiar este complet gresita. Redresarea economiei mondiale este o conditie necesara, dar nu suficienta.
Avem nevoie de masuri concrete, nu de vorbe, de lucruri cu cap si coada si nu de lozincile pe care le auzim la Palatul Victoria de doi-trei ani de zile.
Americanii, francezii sau nemtii au fost capabili sa rezume in cinci-sapte puncte programele concrete anticriza: la noi s-a ajuns la tot soiul de povesti de adormit copiii, ba in 32 de puncte, ba in 28 de puncte.
Asta pentru ca nimeni nu a fost capabil, se pare, sa elaboreze cu adevarat o viziune strategica in aceasta privinta, pentru ca apoi sa puna la punct si pasii tactici de urmat. Al treilea: Romania are, de fapt, DOUA probleme care trebuie abordate diferit si nu confundate una cu cealalta.
O problema se refera la efectele crizei mondiale asupra economiei romanesti. O alta problema este tensiunea provocata de lipsa de viziune acumulata timp de doua decenii.
Daca rezolvam prima fara a medita coerent asupra celei de-a doua, riscam sa inlocuim peste un an sau doi hepatita cronica de astazi cu o tuberculoza galopanta.
Cu sau fara criza mondiala, Romania nu putea sa ramina o economie speculativa, in care se importa si scobitori, dar nu se exporta mai nimic.
O economie care nu are o directie clara si un soft capabil sa foloseasca la maximum sansa integrarii in Uniunea Europeana. Care pina in 1990, de pilda, era principalul partener comercial al SUA in Europa de est, pentru ca astazi sa fie cvasiinexistenta pe piata nord-americana.
Care avea Romaero SA si vindea utilaj petrolier, iar astazi importa televizoare. Care are un venit pe cap de locuitor la nivelul unor tari africane, dar si cele mai scumpe automobile din lume pe strazile Bucurestilor.
Poate ca natiunea ar accepta o curba de sacrificiu fara convulsii sociale. Dar cu conditia ca esentialul “contract social” intre stat (servitor si nu stapin al natiunii) si popor sa fie respectat, cu conditia ca cei care guverneaza sa-i respecte pe cei care sunt guvernati, daca vor la rindul lor sa pretinda respect.
Apartin acelei generatii care, in anii ’80, a trecut printr-o curba de sacrificiu. La finalul careia nu a urmat decit un colaps generalizat. Actuala generatie nu merita inca o Bloody Omaha; macar aceasta generatie.
Eugen Ovidiu Chirovici
bloombiz.ro