În general, popoarele care nu au cunoscut, din cauza nefericitului context istoric, nici bunăstarea materială, dar nici o înaltă educaţie filozofico-literară, au fost printre victimele favorite ale sistemului totalitar-comunist.
Pentru ele, modelul de dezvoltare socio-politică era total opus pluralismului. Se ştia de un şef. Fie că era „Vodă”, fie că era „Dictatorul”, fie că era un tătuc improvizat.
După cum observă câţiva eseişti de substanţă, printre care Emil Cioran, Petre Pandrea sau I.D. Sîrbu, şi în România, esenţa populară sau a masei ar renunţa în orice clipă la libertăţile individuale precum libertatea de exprimare, a presei, de a călători, de a alege sau de asociere, în favoarea unui partid unic, care să-i ofere în schimb un loc de muncă sigur şi ceva de mâncare.
Ce este democraţia într-o realitate istorică “măgărească”? Ştefan Zeletin a descris-o la mijlocul anilor ’20 şi este mecanismul care formează şi democraţia de astăzi, unde “cel energic şi fără scrupule se ridică fără nici o piedică legală la vârful piramidei sociale, iar cel cu prejudecăţi de sânge sau scrupule de morală este dat la o parte, ca o piesă de antichitate. Aceasta este democraţia; numele ei, de «putere a poporului», are cel mult un sens ironic” (Neoliberalismul). Apoi, care dintre vechii şi actualii „democraţi” români „au avut tăria de suflet să spună maselor muncitoare adevărul că democraţie înseamnă muncă, ordine şi sacrificiu pentru societate? Ne temem că atunci masele ar face democratului aşa o manifestare de simpatie încât i-ar trece pentru totdeauna dorul de a se mai întoarce între ele. Dimpotrivă, democraţii noştri spun muncitorilor – fie aceştia proletari sau ţărani – că dacă vor să trăiască mai bine, să vină la ei. Şi oricine ştie că în mintea întunecată a muncitorului român a trăi mai bine înseamnă a trăi fără muncă. Ei da, dacă muncitorii români vor da sprijin democraţilor, atunci toate cele trebuincioase se vor produce de la sine, fără nici o osteneală: grădinile de pe mândrele noastre văi vor face numai pere mălăieţe, care să cadă coapte gata în gura lui nătăfleaţă, democratul român de carieră”.
Potrivit lui Ion D. Sîrbu, „prostia socială” nu este altceva decât „o boală politică pe care popoarele mici o primesc obligatoriu de la marile popoare, după eliberare, război sau revoluţie prin corespondenţă”. Mai departe, foamea, frigul, frica – iată valorile reale şi primordiale ale lumii noastre, ele sunt o uriaşă inovaţie socială (şi socialistă), fiindcă disciplinează, înfricoşează şi, mai ales, fac să se şteargă din memoria conştiinţei noastre politice nevoia de libertate, democraţie, egalitate de şanse.
Această teorie a renunţării la libertate, foarte vehiculată de „înţelepţii” absolvenţilor Academiei Ştefan Gheorghiu, a îmbrăcat în „Epoca Ceauşescu” forma unei lozinci repetate zilnic. Renunţarea la libertate pentru asigurarea necesităţii. Cu alte cuvinte, renunţarea la dreptul fundamental uman de a fi o fiinţă liberă în schimbul unei mese la cantina întreprinderii. Timpul nu a mai lăsat să se finalizeze aberantul proiect al cantinelor muncitoreşti enorme, care au început să fie construite în anii ’80 şi numite în derâdere „circuri ale foamei”. Acest proiect intitulat „asigurarea necesităţii” a fost susţinut de tovarăşi, care au servit ideologic sub mai mulţi stăpâni. Printre aceştia vreau să enumăr câţiva, în frunte cu tovarăşul Vladimir Tismăneanu, care se dă campion al liberalismului politic. Lăudându-l frenetic pe Ceauşescu, Tismăneanu a trecut apoi cu laudele în tabăra tovarăşului Iliescu, iar azi se dezbară cu cinism de foştii săi colegi, vorbind cu un tupeu demn de un ideolog de mâna a doua, de „trădarea intelectualilor”.
În continuarea acestei idei, de a folosi foştii tovarăşi ca propagandişti ai democraţiei, cu oarecare succes, post-comunismul a profitat din plin de lipsa de memorie a electoratului de extracţie rurală. PCR s-a metamorfozat rapid în FSN-PSD, având un extraordinar sprijin în zonele provinciale, unde libertatea invidivduală de tip urban şi occidental nu valora aproape nimic.
Deci masa votantă a acceptat mult mai repede un program colectivist. Aşa au apărut şi celebrele lozinci: „Nu ne vindem ţara”, „Moarte intelectualilor”, „Noi muncim, nu gândim”. Pentru a susţine astfel de lozinci nesimţite era nevoie de nişte propagandişti la fel de nesimţiţi, care şi-au schimbat pielea ideologică în funcţie de noul stăpân al bucatelor.
Au fost dejişti, ceauşişti sau iliescieni. Iar când le puneai în faţă textele lor semnate în anii ’60-’80, le negau senin, că nu le-au scris ei, sau au fost exerciţii impuse şi semnate fără voia lor! Însă niciodată PCR nu a pus pistolul la tâmplă nimănui iar toate adeziunile au fost semnate de bunăvoie. Nu e de mirare că şi astăzi observăm că intelectuali care l-au girat pe Băsescu, când era în plină glorie, se dezbară de el, precum penibilul Cărtărescu, având pretenţie de „independent”. Or, acest submediocru personaj a servit cu abnegaţie şi în perioada revistei „Convingeri Comuniste” din timpul „Epocii Ceauşescu”, în anii ’80!
Binecunoscuţi ca servitori ai băsismului, Patapievici, Pleşu, Liiceanu şi Cărtărescu au început să vireze ideologic văzând că stăpânul lor este în pierdere totală de viteză. Nu ne-ar mira să-i vedem în aceeaşi postură în banca viitorului preşedinte!
Iar sondajele de opinie ne sprijină teza exprimată. Între Ponta şi Crin Antonescu, câştig de cauză are Ponta. Nu fiindcă ar fi mult mai bun decât Antonescu, ci fiindcă structura PSD-ului e mult mai eficientă ca propagandă. Aceste structuri din teritoriu sunt conduse de un demagog experimentat precum Tata-Socru, care dă ordine dictatoriale, cine să rămână sau să iasă din PSD, celebrul Ilie Sîrbu. Nu este de mirare că un electorat atât de slab informat şi de sărac să voteze iarăşi cuvinte goale, lozinci fără realitate în fapt economic.
Fiindcă tragedia de azi a României e născută dintr-o logodnă nefirească: între o clasă politică mincinoasă şi o masă credulă votantă, cu puternice simpatii de stânga.
În articolul său interbelic, numit „Renunţarea la libertate”, Emil Cioran enunţa realitatea politică românească de azi: „Ţăranii ar vrea ca totul să se facă peste ei, încât dictatura este paradisul lor terestru. Când vor şti că există un om, unul singur, care gândeşte, suferă şi se agită pentru ei, cu condiţia să renunţe la ideea individualităţii lor, nici unul nu va sta pe gânduri să sacrifice această iluzie. Mulţimea istorică nu are decât un ideal: renunţarea la libertate!” (Emil Cioran).
P.S. „Toată speranţa în viitor a neamului nostru depinde de eventualii autodidacţi care, pe ascuns, liber, citesc şi învaţă alfabetul elementar al condiţiei umane” (I.D. Sîrbu).
Autor: Adrian Majuru
Sursa: Cotidianul