Zilele trecute am dat peste un pasaj din „Acea putere groaznică” care descrie foarte bine zilelor noastre. Romanul distopic scris de C.S. Lewis la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial îl are ca personaj principal pe Mark Studdock, care lucrează pentru N.I.C.E., o organizație ce controlează din umbră o societate totalitară.
Studdock trebuie să scrie articole de propagandă pentru N.I.C.E., deși obiectează când primește această sarcina de la șefa lui, Miss Hardcastle. Studdock susține că strategia de propagandă în ziare nu va merge deoarece ziarele „sunt citite de oameni educați”, prea deștepți pentru a fi păcăliți.
„Asta arată că încă ești la grădiniță, dragule. Nu ți-ai dat seama până acum că e exact pe dos”, a spus Miss Hardcastle.
„Cum adică?”
„Of prostuțule, cei educați pot fi păcăliți. Problemele noastre sunt cu ceilalți. Când ai dat peste un muncitor care crede în ce spun ziarele? El ia de bun că sunt propagandă și trece peste editoriale. Cumpără ziarele ca să afle scorurile meciurilor și citește micile articole despre fete care au sărit pe geam și despre cadavrele găsite în apartamentele din Mayfair. El e problema noastră. Pe el trebuie să-l reeducăm. Dar publicul educat, oamenii care citesc săptămânalele cu pretenții nu au nevoie de reeducare. Sunt bine deja. Vor crede orice.”
Citind aceste rânduri, nu m-am putut abține să nu mă gândesc câți dintre americani gândesc de fapt ca Studdock. Suntem convinși că educația e un panaceu pentru toate relele și că dacă masele ar putea pur și simplu să mai treacă o clasă sau să-și ia o diplomă, nu am avea atâtea necazuri.
Dar dacă educația este, așa cum sugerează Miss Hardcastle în pasajul de mai sus, tocmai ceea ce încețoșează ochii publicului? Sau mai bine am spune ceea ce numim educație.
Vedeți, există o deosebire între ceea ce numim educație și ceea ce reprezintă de fapt educația adevărată. Ceea ce numim educație se găsește adesea în școala instituționalizată, școala primară, gimnaziu, liceu și alte centre sacre de învățare. Îi trimitem adesea pe copiii noștri în aceste instituții, cu cele mai bune intenții, sperând că vor ieși niște adulți înțelepți și cu discernământ. Din nefericire, prea adesea ies marcați de propagandă.
Richard Weaver a descris bine situația în eseul său din 1995 „Propaganda”.
„A distinge propaganda de educație e de o importanță vitală. Cele două sunt amestecate în mințile multor oameni deoarece ambele au de-a face cu comunicarea. Educația răspândește informația și, de asemenea, caută să inculce atitudini. Propaganda adesea conține informații și întotdeauna este interesată să schimbe atitudini. Mai mult, mare parte din propaganda modernă încearcă să treacă drept educație. Diferența fundamentală ne apare doar când avem în vedere obiectivul fiecăreia”, susține Weaver.
Cum reușim, deci, să evităm această propagandă pseudo-educațională? Weaver ne oferă un răspuns:
„Adevăratul educator lucrează să modeleze audiența pentru binele ei, în acord cu cea mai deplină cunoaștere pe care o are la dispoziție. Astfel, el propune și încearcă să urmărească un standard de adevăr obiectiv. Propagandistul, dimpotrivă, încearcă să modeleze audiența potrivit interesului propagandistului, indiferent că acesta e politic, economic, social sau personal.”
S-a vorbit mult în ultimul an despre succesul educației acasă. Mulți dintre copiii care învață acasă, prin sistemul virtual, aflați însă sub supravegherea părinților, au parte, totuși, de educație din partea sistemului. În acest sistem sunt unii profesori care își doresc ce e mai bun pentru elevii lor, dar sunt și alții care sunt gata să promoveze o agendă „woke”.
Prin comparație, să ne uităm la adevărata școală acasă, în care părinții au preluat toată responsabilitatea educației copilului. Unii ar putea spune că aceasta e adevărata propagandă educațională. Dar să ne gândim la cuvintele lui Weaver cu privire la adevăratul educator care încearcă „să modeleze audiența pentru binele ei.” Care dintre cele două forme de educație caută la binele copilului? Cel mai adesea, părinții vor fi astfel de educatori.
Trăim din ce în ce mai mult într-o lume în care Big Tech, politicienii și așa numiții experți ne spun ce și de ce să facem când vine vorba de Covid, de vaccin, alegeri și multe alte subiecte. Precum cei de la N.I.C.E., nu au o problemă cu cei „educați”. Mai degrabă sunt îngrijorați de cei cu adevărat educație, cei pe care îi numesc „muncitori”, cei care nu au slujbe de top sau care nu au mers la școli de top, ci care au fost educație de cei cărora le-a păsat cu adevărat de ei și care doresc ca ei să cunoască și să urmeze adevărul.
Ar trebui să îi facem pe copiii noștri să urmeze această ultimă tabără. Nu contează dacă au slujbe strălucitoare sau dacă fac parte din elită. Contează să aibă ochi pentru a discerne propagandă costumată în educație.
Învățați-i pe copii să cunoască și să iubească adevărul. Vă vor mulțumi și ei și compatrioții voștri.
Autor: Annie Holmquist
Sursa: https://contramundum.ro/2024/07/17/cum-deosebim-propaganda-de-educatie/