În campania electorală din 2024, nu a putut fi prezentat până la această oră nici un program propriu-zis privind viitorul țării. România a îmbrățișat de ani buni ultimul loc în Europa la indicatori cruciali, dar cei care îi decid soarta sunt în continuare, din nefericire, dintre cei slab pregătiți. Mulți ventilează ceea ce aud prin ședințe, dar proiectarea dezvoltării le este vizibil peste puteri.
Partide consacrate nu și-au primenit rândurile nici măcar pentru 2024, deși crizele în care au dus România sunt grave. Se înțelege încă anevoie ce înseamnă a reprezenta cetățenii unei țări. O mulțime de piloși, impostori și plagiatori sunt etalați drept candidați. Mecanismul votului pe listă de partid permite inducerea în eroare a alegătorilor și, până la urmă, autoînșelarea societății. Pălește astfel orizontul din 1989 al unei democrații meritocratice. În aceste condiții, idealul „democrației curate”, al Proclamației de la Alba Iulia (1918), trece în muzeu.
Înțelegerea democrației este în România actuală eronată tocmai la decidenți. Democrația este redusă la vot – pluralismul și competiția ideilor, dezbaterea publică, egalitatea șanselor fiind sacrificate. Alegerile sunt controlate de procuratură și judecători, care elimină candidați în pofida legii, iar numărarea voturilor o controlează servicii secrete. În locul analizei responsabile, se aplică etichetări. Controlul cetățenesc asupra aleșilor este ignorat, încât aceștia își iau funcția drept proprietate. Alesul devine un fel de vătaf, în loc să fie slujitorul cauzelor publice.
Nu se înțelege că politica țintește la dobândirea puterii, dar scopul democrației este altul, anume, comunicarea neîngrădită a cetățenilor și dezbaterea chestiunilor de interes general. Nu se percepe diferența dintre democrație ca tehnică de alegere periodică a reprezentanților și democrație ca formă de viață.
În mod normal, democrația nu se stabilește prin autoproclamare – ea are a se verifica până în viața celui mai necăjit cetățean. În ultimii ani, în România s-a îmbrățișat, cu forțe propagandistice pe care le vezi încercând să prelucreze mințile, „democrația” ce fixează dușmani și întreține „corectitudine politică”, ce a devenit desfigurarea cea mai sigură a vieții publice în timpul nostru.
La noi, din păcate, nu s-a putut nominaliza vreun candidat la alegerile din 2024 care să prezinte indicii ale capacității profesionale, politice și morale de a scoate România din crize și neajunsuri. Aceasta într-o lume în care politica conduce societatea! Cetățeanul simplu, care suntem fiecare, este chemat, însă, la urne. Neparticiparea nu-i soluție, căci merg la urne destui care, din cârdășie, necunoaștere sau naivitate, susțin favoritismele, fraudele și impostura și poate ieși mai rău. Dar ce este de ales?
Am spus nu demult că, înainte de orice, în România este nevoie de altă înțelegere a politicii. Activistica însoțește partidele de masă aproape oriunde, dar viermuiala de la noi pentru aranjarea în funcții nu este politică. Nu-i politică nici genuflexiunea față de oricine a ajuns șef. Nu-i politică comercializarea bunurilor țării pentru funcții, practicată copios de decidenți. Nu-i politică unde cetățenii nu dezbat, iar cei care își dau seama de neajunsuri tac complice.
Mulți concetățeni întreabă: mai poate ieși România din crizele și dificultățile în care a fost adusă? Nu este niciodată totul pierdut. Este însă esențial ca fiecare cetățean să ia ca punct de plecare situația în care s-a ajuns, să învețe din experiențe, să compare realitatea cu cea din țări respectate și să-și spună părerea. „Asumarea de sine”, ne spun, de pildă, cei mai profunzi gânditori ai zilelor noastre, este cheia – pentru cetățeni și națiuni. Ea devine și mai actuală ca urmare a schimbărilor înregistrate de supraputerile lumii actuale în direcția acestei asumări.
Nu este soluție nici în țara noastră fără a privi altfel politica. Mai cu seamă că România – am spus-o și în demnitățile pe care le-am exercitat – are nevoie de „reconstrucție”. Orice altceva este prea puțin. Bunăoară, legile date în țară au lacune ținând de orientarea spre favorizări și de mulțimea carențelor juridice. Este nevoie stringentă acum de reasumarea întregului realității din țară – practic, de legi în interes public, ale reconstruirii.
Ar fi de început cu „legea bunurilor naționale”, care să pună capăt jafului și să restaureze controlul statului asupra resurselor proprii în condițiile democrației. Acest control nu înseamnă nici etatizare, nici socializare a proprietății, nici izolare de piața internațională, ci soluție pe care o practică democrațiile consolidate de azi. Ar fi de continuat cu „legea interesului public”. Prea multe legi în România actuală favorizează încălecarea interesului public de către interesele unor grupuri ce se dau drept public. Ar fi de mers mai departe cu „legea meritocrației și a concursurilor”, în care să conteze pregătirea și meritul persoanei. Cetățenia democratică, interesul public și meritocrația merg doar mână în mână. Ar fi de înaintat cu „legea protecției bunurilor”. În Romania, în domeniile latifundiar și imobiliar, de exemplu, abuzurile sunt fără precedent, încât au devenit indispensabile reglementări dincolo de interesele unora sau altora. Ar fi de încheiat acest prim pachet cu „legea valorificării, în interesul cetățenilor, a poziției României ca parte a Uniunii Europene și a Alianței Nord-Atlantice”. Această apartenență este o realizare istorică, dar ea se cere valorificată competent. Altfel, datorită nepriceperii decidenților, țara încasează adesea pierderi.
Aceste legi ar fi începutul plecând de la care vor putea fi reactualizate celelalte legi, în cadrul Constituției, și vor putea fi adoptate legi de lărgire a libertăților și drepturilor fiecărui cetățean și de ameliorare a vieții lui. Dezbaterile – ale specialiștilor, cetățenilor, organizațiilor lor – ar fi cazul să devină și în România cadrul modernizării. „Democrația mută” nu are cum să fie democrație.
România a păstrat partide istorice, ceea ce nu reprezintă o tradiție în Europa. Istoria poate flata, dar viața în societățile concurențiale de astăzi cere mult mai mult. De altfel, să privim lucid ce spuneau în rapoartele lor reprezentanții SUA, Angliei, Germaniei și ai altor țări despre România interbelică și ne lămurim cu trecutul.
Din multe rațiuni, am propus în timp aducerea la zi a creștin-democrației care se înfiripase (A. Marga, Ieșirea din trecut, 2006). Nu s-au luat însă în seamă imperativele vieții, iar partidul acesteia a dispărut în afara Parlamentului. Am propus învățarea din cultura politică actuală (A. Marga, Liberalismul astăzi, 2005), căci un liberalism primitiv, fie el și asezonat cu neoliberalismul zilei, nu numai că nu rezolvă nimic în România, cum se și vede. El distruge și ce a mai rămas.
Așadar, cu cine să votăm în 2024?
Este iresponsabil să li se prezinte cetățenilor vorbe goale și să fie duși din nou în ispită cu rezolvări retorice. Sunt de acord cu vocile care acuză degradarea conducerilor. Sunt de acord cu cei care își dau seama că acestea adună azi inși mediocri, fie ei și nimeriți în funcții. Nu ai cum să contrazici intuiția, răspândită acum în populație, potrivit căreia, așa cum stau lucrurile, nu va ieși nimic cu asemenea garnituri.
Se cuvine, însă, votat. Din libertatea votului nu rezultă nicidecum că el este exercitat cu răspundere, cum se crede. Să sperăm însă că cetățenii au învățat din eșecurile ultimelor decenii și că, de acum, vor folosi șansele de a-i trage la răspundere pe demagogi.
Dar dacă garniturile nu s-au dovedit demne de încredere, ce să votăm? Sunt de părere că mai rămân în discuție „valorile” – cu siguranță, valorile reconstrucției. Și, apoi, desigur, rămân la îndemână mecanismele democratice de control cetățenesc asupra aleșilor, care au fost neglijate în România ultimelor decenii.
Trăim într-o societate modernă, în care valoarea primă este libertatea persoanei. Nimic nu o poate înlocui. Înlocuirea ce se încearcă mai nou a acestei valori cu autoflatări și cu ura și mobilizarea prostească față de alți oameni nu poate fi justificată. Nu se poate justifica perpetuarea nimănui în funcții fără alegeri libere și corecte. Cine respectă constituția țării sale nu este „extremist”, „naționalist” sau altceva, ci poate fi om cu o altă opțiune politică într-un spectru firesc. Cine nu fraudează, ci își servește comunitatea este patriot, iar patriotismul nu a devenit anacronic. Oponentul se combate cu argumente, nu cu defăimări sau, mai nou, cu procuratura și poliția.
Între timp, s-a învățat din istorie că nu se rezolvă problemele vieții acolo unde libertatea persoanei este strivită. Nu mai există un monopol al vreunui curent asupra acestei valori. După tragediile care au avut loc în secolul al XX-lea, libertatea persoanei, prevăzută în doctrina libertăților și drepturilor fundamentale ale omului, este acum împărtășită mai larg decât oricând. Ea este împărtășită nu doar de liberali, ci și de creștin-democrați, social-democrați, de stânga și de dreapta politică. Niciun curent politic realist nu construiește astăzi în afara libertății persoanei ca punct de plecare al arhitecturii statului.
Între timp, statele însele s-au schimbat. La noi, chiar președintele care a dus departe desfigurarea statului democratic pentru a-l numi apoi „stat eșuat”, a comis abuzuri, susținătorii săi s-au complăcut în ele, unii cetățeni au tolerat abuzuri care în nicio altă țară nu s-ar fi tolerat. Statul a devenit distopic, slăbind până și pluralismul cu greu agonisit în 1989.
Dar asta nu explică totul. Faptul cu mai multă greutate este acela că azi viața persoanei depinde de stat. Și în cele mai democratice state din zilele noastre, statul intervine – în economie și în restul vieții sociale. Mai mult ca oricând în epoca modernă, persoana depinde de condiții economice, instituționale, culturale (detaliat în A. Marga, Statul actual, 2021) controlate de stat. De aceea, liberalismul începuturilor („laissez faire”), pe care unii îl vor restaurat, nu mai dă rezultate. Ca fapt, și la noi, liberalii susțin și în campanie electorală măsuri socializante. Ei s-au și salvat, de pildă, la recentele alegeri europene, cu cârja social-democraților, sub ideea antidemocratică a „stabilității” la guvernare. Șefii lor vorbeau emfatic până deunăzi de „zece ani de stabilitate”! Pesemne că nu conștientizau că era vorba de stabilitate în debusolare și rămânere în urmă!
Cetățenii sunt mai informați astăzi, spiritul critic a evoluat, la rândul său, abuzurile sunt, cum se observă ușor, contraproductive pentru o societate. Așa stând lucrurile, „libertatea persoanei” trebuie cuplată cu valoarea „dreptate și echitate”.
Cei mai mari politologi de azi observă, de asemenea, un adevăr ce era subînțeles altădată, iar apoi a fost trădat de liber-schimbiștii erei globalizării: „nu este posibilă democrația acolo unde nu-i suveranitate națională”. Fără aceasta din urmă, nu-i nici dezvoltare, cum vedem, de asemenea. După comercializarea valorilor civice, la care asistăm, este de spus răspicat că fără reafirmarea suveranității naționale de către forțe proaspete, competente și organizate nu va fi dezvoltare în România zilelor ce vin. Nu este soluție nici în fața îndatorării fără precedent a țării pentru funcționare curentă, precum asigurarea de salarii și pensii și sistarea emigrării.
Diaspora este primită azi cu flori pentru contribuțiile ei la viața țării – începând cu contribuția electorală și încheind cu cea financiară. Numai că, așa cum au arătat deja cei mai buni economiști ai lumii, emigrarea șubrezește suportul uman și economic al unui stat și-l face vulnerabil. Poverile cresc pentru cei care rămân, care sunt, treptat, împinși, de asemenea, la emigrare.
Dincolo de războaiele de azi, vine o lume în care se va coopera din nou – cooperarea fiind singura care asigură viitor țărilor și lumii. Aceasta cu atât mai mult în condițiile în care, așa cum se observă, majoritățile cu care se câștigă alegeri sunt subțiri în zilele noastre, încât recursul la coaliție a devenit regulă. Nimeni, nici un partid, nu-și poate impune solitar vederile – iar dacă le impune, ies societăți sfârtecate. Arta politicii este tot mai clar aceea de a integra oameni cu interese și vederi diferite, nu de a-i eticheta și de a-i nedreptăți.
Să mai observăm că dreptul internațional este înainte de toate dreptul tratatelor – iar dacă se vrea pace durabilă, acestea se cer aduse la zi în consecința celui de Al Doilea Război Mondial, a „războiului rece” și a recursului din ultimii ani la război. Pe de altă parte, actorii politici se schimbă, dar geografia în care exiști rămâne.
Vine o lume în care va conta nu ceea ce a fost într-o țară, nu trecutul ei – vor conta, ba vor fi chiar decisive înnoirea proprie și inovația. Deja sunt în lume societăți care nu seamănă cu ceea ce au fost în istoria lor recentă. Lumea s-a schimbat, iar primenirea și inovația sunt azi de preferat stagnării în „stabilități” anacronice și clișee mentale. Pentru cine nu schimbă situația sa de azi și nu inovează, nu urmează decât înapoierea.
În viața societăților actuale, cu vaste aparate de propagandă, contează nu doar valorile, ci și capacitatea de a le converti în forme de viață. Prin forța lucrurilor, această capacitate nu-i de la sine înțeleasă. Pe de altă parte, prostia nu este împărțită pe lume după criterii politice, încât idei viabile ajung adesea pe mâini nepotrivite. De aceea a devenit valoare însăși „capacitatea de a trece dincolo de ideologii și propagande” și de a presta în interes public. Această capacitate o asigură, în mod normal, civismul, cultura, buna credință a celor devotați comunității.
Prin rezultatul lor, alegerile din 5 noiembrie 2024 din Statele Unite ale Americii readuc în față speranța în democrația ca formă de viață a tradiției americane și opresc aventura bidenist-popperismului. Ele restabilesc dezbaterea asupra economiei, stărilor de fapt și siguranței vieții. Ele pun capăt unui „progresism” ce adoptase, cum s-a observat în „discursul privind starea Uniunii 2024”, ca obiectiv, sprijinirea schimbării sexului. Ele prefigurează sfârșitul epocii de „încercuire (containement)” și de „sancțiuni economice”, care au subminat democratizarea, dezvoltarea și pacea în lume. Ele pot opri războaiele de azi, încât și Europa să se elibereze de ținte false și să se prevină alunecarea în al treilea război mondial.
Ceea ce ne rămâne de făcut în România în situația de azi, cu partide ce nu pot articula perspective și cu exponenți mediocri, este, în opinia mea, să apărăm proiectul reconstrucției. Cinci valori sunt de votat: libertatea persoanei; dreptatea și echitatea în societate; suveranitatea națională; schimbarea a ceea ce este și inovația; și capacitatea de a converti aceste valori în forme de viață ale oamenilor. Nu este deloc ușor ca, în fața urnei de vot, să le asumi pe fiecare și împreună pe toate, dar numai îmbrățișându-le tenace se poate ieși azi la liman.
Democrația este soluția evidentă în societățile de azi. O duc mai bine țările care fructifică voința națiunilor în condițiile democrației. Dar nici democrația nu mai este localizată istoric sau geografic – de fiecare dată, ea este în funcție de ceea ce fac oamenii din viața lor. Și democrația are nevoie de conștiință critică. Împărțirea apriori a societăților în „democrații” și „autoritarisme” este eronată din capul locului, căci nici democrația nu este ferită de pericolul autoritarismului. Lecția declinului democrațiilor în anii douăzeci-treizeci în autoritarisme mai dure decât autoritarisme declarate nu ar trebui uitată.
Nu numai controlul parlamentului asupra serviciilor secrete este slab în România de azi. Foarte slab este și controlul cetățenilor asupra aleșilor după alegere. De pildă, majoritatea vocilor spun azi că președintele i-a înșelat prin zero realizări în mandate și prin nepricepere și abuzuri. Dar de ce nu s-a oprit la timp o președinție dăunătoare? Ocolirea continuă a adevărului în viața publică antrenează costuri greu suportabile și, înainte de toate, regrete tardive.
Suntem în „democratură”, s-a spus în anii nouăzeci, când democrația a fost pe o parte a ei vânzoleală în spatele căreia s-au demolat întreprinderi și instituții. Mai nou, unii vorbesc de „democrativă”, având în vedere înlocuirea competiției libere a ideilor cu convenții de „stabilitate” ale câtorva nimeriți la decizii.
Trăim însă tot mai direct schimbarea lumii, care pretinde noi conștientizări. Și în care două învățături ale istoriei recente se impun din capul locului: câștigă cei care inovează în materie de democratizare; iar „democrația” care falsifică alegeri, confundă criterii și apelează la judecători și procurori pentru a tria candidați nu este acceptată la nesfârșit de oameni care se respectă.
Cum se poate ajunge la democratizare, apoi la „democrația curată” pusă la temelia statului român? Se ajunge numai dacă cetățenii își spun răspicat părerea la alegeri, în competiția valorilor amintite – o spun de fapt înainte, în timpul și după alegeri. Numai dacă destui cetățeni își dau seama de acest imperativ se va putea reuși.
Autor: Andrei Marga, Cuvânt la o reuniune cetățenească, noiembrie 2024