În mod normal, cei aflați la decizii într-o țară promovează interesul public. Uneori, însă, decidenții nu au această capacitate, ocolesc interesul public și inventează un altul. Așa se petrec lucrurile în România zilelor noastre, când aceștia invocă „deficite” și vor legitimarea cu fantome precum „amestecul străin în alegeri”, „războiul hibrid” sau „extremismul”. Ei se pretind „proeuropeni”, dar incapacitatea, incultura și abuzurile lor, care, de altfel, generează atâta degradare în jur, nu au legătură cu Europa. Mai nou ei se pretind „pro-occidentali” – or, cine ocupă demnități fără pregătire, măsluiește biografii și anulează alegeri nu are de a face cu cultura occidentală.
În civilizația de azi nimeni nu recurge la asemenea penibilități.Se conturează deja un adevăr incontestabil: dacă cineva a fost „extremist”, „antieuropean” și „antioccidental” în istoria postdecembristă a României atunci este vorba tocmai de impostorii aflați la decizii astăzi. Traseul, prestația și pretenția multora o dovedesc.
O țară se dezvoltă prin creativitatea cetățenilor, nu prin segregări politice. Nu este deloc în interes public ceea ce se petrece în România de astăzi –stigmatizarea unor partide pentru a le ține departe de decizii, de către parveniți în funcții, vădit lipsiți de valoare. Nu numai democrația, ci deja statul de drept le exclude stigmatizări și interdicții.
Democrația își asumă că există interes public, că el este în viața cetățenilor și rămâne de identificat în voința și exprimările lor. Azi ar trebui să dea de gândit faptul că între decidenții României actuale, de la responsabili de instituții, la președinte, găsești rar persoane care să nu reducă orice la învârteli personale. Deja unii vorbesc de „al doilea mandat”, când nu au făcut ceva în primul. Formatul decidenților a ajuns atât de jos încât poate îngrozi. Iar ceea ce iese duce și mai jos.
Din păcate, nu este ceva nou. Virgil I. Bărbat scria, deja în prima parte a secolului trecut, că „la noi, politicienii ajung specialiști: miniștri de industrie, de lucrări publice, de instrucție și așa mai încolo. În alte părți, specialiștii ajung miniștri și uneori șefi de stat. O diferență care spune multe, nu?” (Virgil Bărbat, Dinamism cultural, 1920, p. 185). Constantin Brâncuși și-a dat seama de „fușăreala” ce se petrece și spunea că „în România sunt prea mulți <diștepți> în politică, în artă și în liberele profesii. Nu se poate face artă, politică și meserie intelectuală fără tenacitate și inteligență. <Diștepții> produc camelotă” (Pravila lui Brâncuși, în Petre Pandrea, Brâncuși. Amintiri și exegeze, 1976, p. 117). Liviu Rebreanu scria că prea mulți neaveniți imprimă, ca decidenți, direcția (Liviu Rebreanu, Opere, 1998, vol. 17, p. 342). Tudor Arghezi deplângea puținătatea caracterelor. Nicolae Mărgineanu observa luarea descurcării drept inteligență. Hugh Seton Watson avea probe să susțină că „toate trăsăturile menționate /…/ – mizeria țăranilor, brutalitatea birocratică, educația falsă și o clasă privilegiată căreia îi lipsește orice simț al responsabilității sociale, ai cărei cei membri brilianți au fost gata să-și trădeze de la o zi la alta principiile în schimbul avantajelor și al zâmbetului celui de la vârf – au existat în România în mare măsură. Democrația nu poate înflori într-o astfel de atmosferă /…/. Procesul decăderii a mers în România mai departe decât în alte părți ale Europei răsăritene” (Eastern Europe between the wars 1918-1941, 1945). Mai aproape de noi, psihiatrul George Șerban observa că, la unii carpatici, „minciuna a devenit a doua natură”.
Ce ar spune însă venerabilii menționați văzând unde s-a ajuns azi – țara cu cea mai extinsă sărăcie din Europa, cu cel mai mare abandon școlar, cel mai extins analfabetism funcțional și cel mai mic consum de carte pe locuitor, cu cea mai ridicată moarte infantilă, cu cea mai mare inflație și cu traiul cotidian pe împrumut? Ce ar spune văzând că la decizii nu sunt „brilianți”, ci inși chinuiți de școală, cu licențe încropite, plagiatori și falsificatori ai propriilor biografii? Ce ar spune văzând că la aceștia nu soarta cetățenilor contează, ci căpătuiala? Ce ar spune văzând că, după ce au dus țara în gard, decidenții nu stăpânesc nici măcar cunoștințe elementare de economie, de cum competențe instituționale și juridice?
Decidenților actuali le este străin și faptul că de la interesul personal, trecând prin interesul de grup, la interesul public și apoi la interesul național este un drum. Cu ei, democrația a devenit prostocrație și, la ocazii, „expertocrație de carton” – care anulează vocea cetățeanului și întreține cete de trepăduși ce vor să convingă populația că trecutul, „dușmanul extern” și ”trădătorii” sunt de vină. Precum în anii 50 ai secolului trecut, proliferează propagandiști semidocți, cu aceeași trunchiere a faptelor și grijă de a servi șefi, doar că au o altă culoare.
Decidenții actuali par să nu știe că pe lume există și altceva decât interesul propriu. Ei nu știu că societățile moderne au progresat având un telos împărtășit de cetățeni și că nici partidele nu se ridică automat la interesul public.
Desigur, sunt neajunsuri deja în concepții clasice cu privire la interesul public. De pildă, Platon a promovat perspectiva întregului unei societăți, dar a făcut-o astfel încât individul își pierde realitatea. Adam Smith considera că din mulțimea intereselor personale rezultă, sub o miraculoasă „mână invizibilă”, armonia. Numai că o asemenea „mână” nu se mai observă demult. Milton Friedman a considerat că interesul public ar fi suma intereselor individuale. „Paradoxul lui Arrow” spune că nu există reprezentare politică care să nu conțină ceva particular, dar va trebui însușit faptul că, fără asumarea interesului public, nici o societate nu progresează.
Sunt frecvente erorile de asumare a interesului public. Bunăoară, și la noi, unii consideră că ar fi legitim tot ceea ce este legal. Or, nu se poate tăinui superficialitatea cu care se adoptă și se schimbă legile. Ceva poate fi legal, dar fără legitimitate. De pildă, guvernele recente ale României înstrăinează prin legi și ordonanțe bunuri critice și decid trecerea la o înarmare decorativă fără ca cineva să fie consultat. Nu se înțelege că a deține „puterea” nu înseamnă a decide orice și oricum.
Eronată este și reducerea interesului public la interesul comun al membrilor societății. Pot exista măsuri în interes comun, cum ar fi, de pildă, justificata mărire a pensiilor. Dar interesul public este satisfăcut în acest caz nu păstrând privilegierile „neo-feudale” de care s-a umplut statul României actuale, ci valorificând contribuția în timp a angajatului.
Unii confundă ceea ce este de interes public cu ceea ce debitează reprezentații de instituții. Numai că, la noi, mulți dintre aceștia sunt pregătiți mediocru și colonizați de meschinării. Reprezentanții publici merită credit dacă sunt pregătiți la nivelul funcției și au urcat pe căi curate, nu pentru că întâmplarea, atât de hotărâtoare în „democratura” și „democrativa” carpatică, cum se spune mai nou, i-a dus în față.
Limbile europene de referință au echivalat justificat interesul public cu „binele comun (common good, Gemeinwohl, bien commun, bene comune)”. Interesul public este interesul la bunul mers al societății în care trăiești, plecând de la premisa simplă că ție însuți poate să-ți meargă așa cum dorești, dar, în absența binelui ansamblului, nu este nimic consistent și durabil.
Mi se pare că cel mai intuitiv exemplu la această înțelegere a interesului public este un fapt prin care, din nefericire, România de azi se distinge. Trec peste împrejurarea că multe investiții venite din exterior se fac în țara noastră nu în virtutea unui calcul matur de profit, ci cu sprijin financiar guvernamental. Trec peste prejudecata devenită clișeu al multor decidenți – „noi, românii, nu suntem în stare de management performant!”, care a dezarmat măsuri economice și a dus la cleptocrația înfloritoare de azi. Trec și peste negocierile păguboase duse de „reprezentanții” țării – ele fiind tot mai evidente. Mă opresc doar asupra încheierii lanțului financiar: seara, profiturile firmelor pleacă din țară. Pleacă din țară și altele. Unii români își duc repede afară resursele, nu cumva să aibă atingere cu țara în care le-au produs. Or, nicio țară nu se poate dezvolta cu asemenea mecanisme oneroase.
Mai trebuie observat că interesul public este altceva decât interesul general. Drepturile omului sunt în interes public nu pentru că fiecare om ar trebui să se bucure de drepturi – ceea ce este esențial, firește – ci fiindcă este interesul societății să fructifice participarea fiecărui om.
Interesul public este mai mult decât suma intereselor membrilor societății. El include componente morale și civice și are ca premisă cetățenia. El poate fi decantat prin procedeele democrației – dacă cetățenia este respectată, iar democrația asigură libertăți și drepturi, începând cu libertatea cuvântului. Nu poate fi democrație unde nu este suveranitate națională (Pierre Manent), unde presiunea externă sufocă viața unei țări (Wolfgang Streeck), unde se practică segregări politice, unde procedura democrației este ruptă de libertatea exprimării.
Or, ca la nimeni, în România actuală, până și funcțiile publice sunt luate ca „proprietăți”, printr-o înțelegere vădit primitivă a democrației. Tratarea funcțiilor ca „proprietăți”, care începe de la vârful statului, satisfacerea pilelor și diletanților pe canalul „desemnărilor personale” – pentru toate România plătind din greu – sunt contrare interesului public.
Sunt funcții în societate cărora li se cere deja prin statute servirea interesului public. Acțiunea procurorului și a magistratului ar trebui, conform menirii, să întruchipeze interesul public. Dar câți procurori și magistrați acționează în interes public? Și acțiunea profesorului universitar de oriunde este, legal, în interes public, sub asumpția că el stăpânește domeniul și își valorifică în interes larg competența. Ce te faci însă cu mulțimea de „prof. dr.” din România de azi, care, profesional, sunt la nivelul unor lectori de odinioară? Ce te faci cu titlurile academice pompoase, dar fără acoperire în creații, invenții, descoperiri și opere veritabile?
„Nu discut hotărârile justiției”, spun unii, temători, probabil. Desigur, poți să nu discuți hotărârile justiției, dacă nu vrei să ți se știe părerea, dar afirmația este lașă și incultă. Mai ales când vezi cât de lamentabil funcționează justiția. Chiar pe cazul recent, de degradare fără seamăn, al Curții Constituționale, care decide anulări de alegeri și iese din terenul justiției, se poate spune invers: sunt hotărâri ale justiției care se cer discutate, căci sunt contrare interesului public și fac rău țării!
Nu stărui aici asupra interesului național (am făcut-o în Identitatea națională și modernitatea, Libris, Brașov, 2018). Aș sublinia doar că interesul național este interesul public dublat de conștiința unor particularități (de istorie, de cultură, etc.) de apărat în competițiile timpului. Ceea ce este în interes public, este îndeobște în interes național.
Evident, multe acțiuni publice nu sunt în interes public și nici național. De exemplu, felul mai nou în care se fac alegerile în România, cu candidați selectați fără competiții, cu prefabricarea de rezultate prin comasări de alegeri și cu îngreunarea înscrierii în cursă. Evident că alegerile sunt rău înțelese dacă sunt reduse la a depune în cabina de vot buletine pe care s-a încercuit ceva. În felul acesta, ele nu rezolvă ceva.
Prea multe legi existente azi în România favorizează încălecarea interesului public de către interesele private ale unora sau ale unor grupuri care se dau drept public. Or, așa cum am mai arătat (vezi Karen Panyan, Ieșirea din crize./…/, Creator, Brașov, 2023) nici România nu se poate pune în mișcare fără a lămuri interesul public, în legi – poate un fel de „metalegi”, ce pot fi cadrul după care să se curețe legislația de confuzii, abuzuri și amatorisme.
Dacă se vrea reconstrucția administrării țării – ceea ce devine tot mai mult condiția normalității – vor fi necesare, cum am mai arătat, legi de sprijin, în aceeași optică. De pildă, o lege a abordării bunurilor naționale, care să pună capăt jafului și să restaureze controlul statului asupra resurselor în condițiile democrației. Aceasta nu este nici etatizare, nici socializare a proprietății, nici izolare de piața internațională, ci o acțiune firească, care se practică în democrațiile avansate de azi. Apoi, o lege a meritocrației și a concursurilor curate, în care să conteze pregătirea și meritul – democrația fără meritocrație fiind sortită eșecului. Și o lege a valorificării în interesul public a calităților țării de parte a Uniunii Europene și a Alianței Nord-Atlantice. În acest moment, datorită nepriceperii autorităților, România nu are capacitatea de a-și valorifica poziția și încasează pierderi.
După decepțiile ultimelor decenii, mulți concetățeni sunt sceptici, dar pun întrebarea: „Da, de acord, dar cu cine?”. Se poate răspunde punând câteva întrebări. Câți cetățeni ai României au votat actuala președinție și guvernările ei? Au fost în jur de o treime dintre cetățeni, fie și după măsluiri și numărarea voturilor la STS. Acum, sondaje repetate arată că în jur de 80% dintre cetățeni consideră greșită direcția țării. Vădit, cetățenii, în copleșitoare majoritate, aspiră la altceva. Câți parlamentari au fost consultați la redactarea de legi, la adoptarea de împrumuturi externe, coduri fiscale, angajamente de război? Câți specialiști reali au participat la proiecte naționale? Se poate stabili ușor că foarte puțini.
Dar, se pune întrebarea: Cum se ajunge la identificarea interesului public? După cele subliniate mai sus, aș mai aduce aici în discuție o formulă – din păcate rămasă doar metaforă. În parlamentele bicamerale, a doua cameră (nu are importanță mărimea camerelor, la noi acestea putând fi substanțial reduse ca efectiv!) este socotită la origine „cameră superioară”. Rațiunea este simplă: în efortul de identificare a interesului public, dincolo de interese personale, de grup, de partide, contează filtrarea intereselor. Teoretic, camera superioară este aceea care se eliberează în adoptarea de legi de presiunea intereselor particulare. Ea angajează o viziune asupra evoluției unei țări și, pe cât poate, o cultivă.
Într-o democrație matură, problema nu este, cum se crede la noi, să faci cât mai puține alegeri (aducându-le, în mod eronat, la aceleași date și, dacă se poate, într-un sigur an!) și să desființezi camere ale Parlamentului, cum propun unii. Rațional este să faci alegeri la timp și de câte ori este nevoie, să dai dimensiuni rezonabile Parlamentul, să reduci la minim administrația și să faci ca acestea să-și îndeplinească rolul.
Peste toate, rămâne o chemare simplă adresată fiecăruia dintre cetățenii țării: să nu lăm decidenții actuali ai României și ierarhia falsă de valori pe care ei au creat-o și o cultivă ca normalitate. Nu este nimic normal cu acești decidenți și nici cu deciziile lor.
Ridicându-ne la înălțime, să privim maimuța prin prisma omului! Nu invers, cum procedează eronata înțelegere a democrației, întreținută de persoane nimerite la decizii în România de azi.
Sursa: <a href=”http://www.andreimarga.eu“>Andrei Marga</a