Andrei Marga: Thomas Jefferson și Declarația de independență (1776)

În 2026 se împlinesc două secole și jumătate de la adoptarea Declarației de independență (1776) a Americii, care, urmată de Constituția Statelor Unite (1787) și de continua ascensiune a puterii americane, a schimbat lumea. Cu stăpânirea sa cuprinzătoare a istoriei, Hegel găsea rațiuni pentru a completa încrederea în libertățile europene cu anticiparea „aurorei”, a unui „minunat răsărit,” pe care America o anunța. În Prelegerile de filosofia istoriei (1837), el semnala cotitura pe care a luat-o istoria tocmai când unii europeni își ironizau confrații care se mutau dincolo de ocean.

Nu se poate înțelege evoluția de pe continentul nord-american și apoi din lume fără a pătrunde în viziunea lui Thomas Jefferson. El a redactat Declarația de independență (1776) prin care a pus în mișcare și a marcat cel mai mult fundamentele politice ale Americii. Cum am arătat detaliat în Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice (Editura Academiei Române, București, 2017), el a dus înainte evoluția ce se înregistrase deja în Lumea Nouă și a deschis un nou orizont.

Rămânând doar cu abordări care au trecere la contemporani, oamenii nu au cum schimba realități, dar cu viziuni integrative pot face schimbări substanțiale în bine. Thomas Jefferson știa că în istorie intervin momente când este nevoie de o viziune capabilă să schimbe realitățile dure ale puterii politice, economiei și geografiei. El a reluat, desigur, idei ale iluminismului european, dar, plecând de la nevoile edificării Americii ca stat nou, le‑a „transmutat” pe terenul organi­zării juridico‑politice. El a creat astfel nu doar un moment al istoriei politice, ci și unul al istoriei concepțiilor. De aceea, „pentru a‑l înțelege pe Jefferson, trebuie să apreciem ceea ce îl precedă; pentru a‑l evalua trebuie să luăm în considerare ceea ce a urmat” (Charles M. Wiltse, The Jeffersonian Tradition in American Democracy, The University of North Carolina Press, 1936, p. 5). Prin idei și inițiative instituționale, Thomas Jefferson a indus un nou curs în evoluția lumii moderne, din care este de învățat în continuare.

Concepția sa – în nucleu, o filosofie ce preia în termeni condiția umană – se află încorporată în instituțiile Americii. Thomas Jefferson a rămas neîntrecut în ceea ce privește capacitatea de a pune o cultură adusă la zi în folosul dezlegării problemelor de organizare. „Sursa finală a credinței politice a lui Jefferson este de găsit în istoria legalității. Ca jurist, el a conceput statul prioritar din punct de vedere juridic, incluzând renunțarea la anumite drepturi cu obținerea, în schimb, a securității și prezervarea altor drepturi. Asumpția fundamentală pe care trebuie acum să se sprijine orice stat de drept este aceea că oamenii sunt, într‑un anumit sens, egali” (p. 56). Tocmai această egalitate în statul lor îi face pe oameni siguri de ei, demni și plini de inițiativă.

Se constată ușor că lumea conține și azi state diverse – unele aservite, mafiote, mediocratice, prostocratice, publiocratice, debusolate, eșuate. Nici unul nu rezolvă dificultățile conviețuirii. La distanță de orice improvizație, Thomas Jefferson considera că statul trebuie organizat pe „principii morale”. Convins de valoa­rea common sense-ului și de posibilitatea unei the ultimate reasonableness of the world order, el a gândit statul plecând de la postulatul egalității naturale a oamenilor, dar a fost mereu preocupat să evite preluarea unei puteri excesive de către stat. Printre maximele sale specifice era, de pildă, și aceea că un singur monopol în societate limitează, ba chiar periclitează libertățile individuale.

În concepția lui Thomas Jefferson, statul este o întreprindere naturală pentru a asigura libertatea cetățenilor, care presupune respectul legii. Iar legea are a fi expresia interesului public, nu instrumentul unui grup, și se cere formulată astfel încât se lasă „tradusă în termeni de acțiune”(p. 159). Pe de altă parte, legea rămâne mijlocul realizării unui scop mai înalt. Acesta derivă din „principiile morale”, iar legea este cea care asigură realizarea scopului în condițiile vieții.

Thomas Jefferson a legat organic baza morală a statului cu adecvarea utilitară la situație. Nici el și, mai târziu, nici adepții săi nu vor accepta subordonarea statului față de circumstanțe. Fundamentele pe care el le-a plasat la temelia principalelor instituții americane sunt etico­‑religioase. Cum s-a observat, pe terenul culturii angajate atunci, „agnosticismul nu a exclus religiozitatea și gravitatea morală ”(Sydney E. Ahlstrom, A Religious History of the American People, Image Books, Garden City, 1975, p. 22). Și Thomas Jefferson a dovedit că religiozitatea, sintetizată în justificarea credinciosului prin fapte în serviciul sporirii „împărăției lui Dumnezeu”, poate fi corolarul unui activism capabil să organizeze o societate și să schimbe lumea.

Terenul pe care Thomas Jefferson a operat în America a fost pregătit de puritani. Cum se știe, aceștia au lăsat mereu un loc semnificativ de larg „rațiunii” în tranșarea chestiunilor teologice și laice – principiul după care orice om poate ajunge prin right reason la adevăr, ei și l-au asumat. Dacă încercăm să stabilim viziunea care a stat la baza convingerilor lor, atunci vom ajunge la Petrus Ramus, care a fost preferat lui Aristotel la originile culturii americane. Ca fapt, „anglicanismul a rezervat un larg spațiu pentru raționalism. Consi­derând că Biblia nu a specificat fiecare minut al lucrării lui Dumnezeu, mulți americani au privit Scriptura drept ghid general, mai curând decât ca pe un cod complet de legi”. (Merle Curti, The Growth of American Thought, Harper & Brothers, New York and London, 1943, p. 106). În fapt, americanii epocii au lucrat la împlinirea  mesajului redemptiv al Bibliei prin creație și modernizări în spațiul în care trăiau.

Mai este de amintit că „noua știință” a naturii, inițiată cu Copernic, Galilei și Newton, a fost îmbrățișată de la început de cultura americană. „Știința” aristotelică a „cauzelor finale” nu a avut aici trecere decât marginal. O mentalitate orientată spre experiență, receptivă la fapte, care evalua convingerile sub aspectul consecințele lor, a devenit, cu timpul, caracteristică. Reflecția nu a căutat să „ocolească” știința modernă sau să o substituie, ci să o cultive și să facă față „provocărilor” ei.

Încrederea în rațiune, sprijinită pe datele experienței, recunoașterea capacității fiecărui individ de a ajunge la adevăr au caracterizat tot mai mult anga­jamentele americanilor perioadei coloniale în economie, în morală, în religie. Ele au dus la primul triumf de anvergură istorică în domeniul organizării și al politicii, constând din obținerea independenței și adoptarea Constituției. O națiune care, la mijlocul secolului al optsprezecelea, avea ceva peste trei milioane de membri, împrăștiați în treisprezece state de pe coasta răsăriteană, cu mijloace precare de legătură între comunități, a ajuns să exploreze posibilul și să‑și dea o organizare exemplară pentru istorie, cu puține pre­cedente. „Explicarea acestei explorări, a geniului politic constructiv nu este de găsit în caracterul simplu al problemelor, ci în caracterul complex, sagacitatea și inteligența creativă ale celor care s‑au luptat cu ele” (Henry Steele Commager, Jefferson, Nationalism and the Enlightenment, George Brazilier, New York, 1975, p. XIII)  Și, firește, în viziunea pe care aceștia s‑au sprijinit, care a avut filosofia lui John Locke ca punct de plecare. Aceasta a pătruns până în fundamentele Declarației de independență (1776) și, apoi, ale Constituției americane. La formularea acestora, James Wilson și Thomas Jefferson au fost în prim plan.

S‑a spus că iluminismul a fost creat de europeni, dar că abia părinții fondatori ai Americii l‑au aplicat. Oricât s‑ar relaxa această afirmație, nu se poate tăgădui adevărul categoric al ultimei părți. În organizarea de instituții politice și juridice, fondatorii Statelor Unite ale Americii au pus în operă iluminismul din care europenii au făcut obiect de exegeză și de controversă. Este adevărat, fondatorii erau familiarizați cu Biblia, pe care o și citeau în limbajul în care a fost concepută la origini. Nu erau, desigur, teologi, dar cunoșteau bine viziunea biblică, nu erau nici filosofi în accepțiunea consacrată a termenului, ba chiar au privit speculația unor filosofi cu reticență.

Thomas Jefferson era convins că omul este destinat sociabilității, dar și că simțul moral se poate dispensa de justificări metafizice încredințându‑se unei rațiuni sănătoase, verificată de experiență. El considera că oamenii sunt capabili de un destin superior simplei reproduceri a vieții, oricum și în orice condiții. „Lumea clasică” a Europei i s‑a părut astfel sursă de învățăminte utile superioară metafizicilor care au urmat. Aceasta, atât sub aspectul instituțiilor și practicilor juridico‑politice – republicanismul Romei și federalismul Greciei antice au fost mai ales o astfel de sursă – cât și sub aspectul șanselor unei organizări raționale a umanității. Și cu Thomas Jefferson, „americanii nu s‑au dedicat stabilului, permanentului, atem­poralului; ei au înțeles să schimbe și să revoluționeze.” (Henry Steele Commager, op. cit,  p. 136). Și, foarte probabil, au schimbat cel mai mult lumea modernă.

În același timp, americanii epocii au fost foarte sensibili la învățămintele istoriei. Le‑au și asumat de la început, în interpretări sensibil diferite. Prima, datorată lui John Adams, a plecat de la premisa constanței naturii umane și a coruptibilității guvernelor și a reco­mandat controlul reciproc și echilibrul puterilor în stat. A doua, ilustrată de Thomas Jefferson, a plecat de la premisa caracterului neîncheiat al istoriei și a perfectibilității naturii umane și a recomandat o organizare a guvernării în acord cu natura, generală și umană, ca întruchipare a unor principii morale. În ambele interpretări, însă, rămânând atașați profund ideii după care istoria este sursă de învățăminte pentru cel care urmărește o organizare rațională a vieții, americanii care făceau trecerea de la perioada „colonială”, la cea „federală”, „au fost creații ale istoriei, dar nu prizonierii ei. Au fost îndatorați istoriei, dar au triumfat asupra ei.” (Henry Steele Commager, op. cit., p. 134). Ei au făcut istorie trecând înainte de toate țara lor într-o poziție nouă în lume.

În America acelui timp, purii teoreticieni ai cunoaș­terii, dezinteresați de problemele concrete de viață, și cei interesați de aceste probleme, dar reticenți la conceptualizări, au fost întrecuți, în efectiv și în valoarea manifestărilor, de gânditori cu bună pregătire tehnic-teoretică și foarte preocupați de problemele de viață. Această pregătire l‑a avut la bază pe Locke, din Eseu asupra intelec­tului omenesc (1689/90) și din Cele două tratate asupra guvernării (1689/90), cu piesa centrală – doctrina adevărurilor ce se impun prin evidența lor intuitivă și sunt accesibile oricărui individ normal înzestrat. Această doctrină a fost percepută și folosită în Lumea Nouă ca instrument de opoziție față de morala și politica întemeiate pe admiterea unei autorități necontrolabile. S-a spus bine că rareori o filosofie a cunoașterii a avut un asemenea efect direct în teoria politică și în acțiune, pe cât a avut în America această doctrină (Morton White, The Philosophy of American Revolution, Oxford University Press, 1978, p. 24). „Revoluția americană” a început cu chestiuni de etică și politică, dar a implicat gnoseologia adevărurilor ce se impun prin evidență intuitivă.

Dându-și seama de potențialul pe care-l poate avea viziunea în viața oamenilor, Thomas Jefferson a procedat la scrierea Declarației de independență (1776). Aceasta se deschide cu proclamarea separării Americii de puterea Angliei și a recunoașterii egalității lor de drept și continuă cu o motivare celebră: „Noi considerăm aceste adevăruri ca fiind prin sine evidente, că toți oamenii sunt creați egali, că ei au fost înzestrați de creatorul lor cu unele drepturi inalienabile, că printre acestea sunt viața, libertatea și urmărirea fericirii. Astfel, pentru a asigura aceste drepturi, au fost instituite printre oameni guverne care își derivă puterile lor legitime din acordul celor guvernați, că ori de câte ori orice formă de guvernare devine destructivă în raport cu aceste scopuri, este dreptul poporului să o schimbe sau să o abolească și să instituie un nou guvern care își așază fundamentele pe astfel de principii și își organizează puterile în această formă, după cum le va părea lor cel mai posibil să‑și împlinească siguranța și fericirea”. În cuprinsul Declarației se apelează la The Supreme Judge of the World for the Rectitude of our Intentions și se așază justiția în mijlocul relațiilor dintre state, Constituția Statelor Unite plasând apoi justiția printre scopurile primordiale ale statului.

Cultivarea adevărurilor care se impun prin evidența lor  intuitivă  a fost mereu completată cu îmbrățișarea justiției ca nucleu al organizării instituționale. Thomas Jefferson a dat un sens activ formulării the equality of Men by Nature. Vorbind de evidența intuitivă inatacabilă potrivit căreia all men are created equal, Hamilton a avut ca punct de sprijin doctrina drepturilor naturale și a apărat regulile etice și politice derivate din acestea ca pe niște consecințe evidente pe care mintea normală nu le poate respinge. „Pe scurt, intuiționismul relaționalist al lui Locke a avut o puternică influență asupra celor doi cei mai importanți gânditori coloniali care, în ciuda multiplelor lor diferențe, au considerat că există adevăruri în etică și politică care au întreaga certitudine a axiomelor matematice și care nu ar fi negate de nimeni decât de, în cuvintele lui Algernon Sidney, cei care au degenerat într‑o bestie sau, în limbajul mai temperat al lui Hamilton, de cei care au fost atât de nesupuși încât să degenereze în obstinație, perversitate sau lipsă de ingenuitate.” (Morton White, op. cit., p. 94-95). „Naturalitatea” drepturilor oamenilor s-a impus față de orice altă abordare juridică.

Filosofia fondatorilor Americii nu era utilitarismul, ci una axată pe recunoașterea de principii călăuzitoare de viață organizate în jurul „justiției”. Cel care a imprimat această direcție a fost James Wilson (1742‑1798). El a creat o alternativă la scepticismul și utilitarismul lui David Hume. „Obiectul metafizicii lui Wilson a fost să demonstreze realitatea universului său ideal, al legii, și, în acest fel, să asigure o ordine morală în funcție de care ar putea fi modelată guver­narea” (Arnaud Leavelle, „James Wilson  and the Relation /…/”, în Political Science Quarterly, vol. 57, September 1942, p. 399).  Ocolind empirismul, pe care‑l considera pregătire a acelui scepticism ce ruinează morala, el a căutat să întemeieze ideea după care există o ordine morală a priori, materie a unei convingeri ce este susținută, la rândul ei, de observarea fenomenelor naturii și de faptul „obligației morale”. Din existența de „percepții morale” el a derivat teza după care omul este destinat vieții în societatea încadrată de drepturi precum „viața, libertatea, proprietatea și caracterul”. Wilson a considerat „percepțiile morale” perfectibile și, astfel, susceptibile să prevină conflictele și să aducă conviețuirea pașnică. Este chiar chemarea cosmică a omului să progreseze și să amelioreze societatea umană.

Contributorii la premisele Declarației de independență au și modificat doctrina drepturilor naturale . „Înainte de toate, ei au abandonat ideea că moralitatea poate deveni vreodată o știință demonstrativă, care conține o mulțime de teoreme morale deduse din axiome morale; și, în al doilea rând, ei au considerat principiile de la sine evidente ale moralității ca justificate nu prin rațiune, ci mai curând prin sentimentele și afecțiunile umanității. Aceste două deviațiuni de la Locke, împreună cu introducerea de către Edwards a simțului inimii în teologie, au reflectat sufletul democratic puternic din gândirea americană religioasă, morală și juridică a secolului al XVIII‑lea.”(Morton White, p. 70). Empirismul lui Locke era corectat dinăuntrul său, accentuând ponderea „reflecției” drept cale de cunoaștere. În acest punct aveau să ancoreze cei ce au configurat una dintre expresiile majore ale americanismului – transcendentalismul.

Constituirea faimosului The Transcendental Club (1836), la Boston, a fost o schimbare majoră în America federală. Acesta reunea exponenți ai vieții spirituale preocupați să însuflețească din nou idealurile democrației americane. Atașați convingerii celor veniți din Vechea Anglie că în Lumea Nouă se constituie the Kingdom of God on Earth, ei au dat din nou pregnanță valorilor morale puritane – sinceritate, puritate, curaj moral, aderență neegoistă la un ideal (Donald N. Koster, Transcendentalism in America, Twaine Publishers, Boston, 1975, p. 16). Con­centrați să exploateze individualismul așezat la temelia organizării vieții americanilor, ei s‑au întâlnit cu exponenții democrației președintelui Andrew Jackson „în susținerea drepturilor la gândire liberă /…/. Ambii (democratul și transcendentalistul, n.n.) au împărtășit credința vie în integritatea și perfectibilitatea omului. Ambii au proclamat încrederea în sine. Ambii au detestat grupurile speciale ce pretindeau autoritatea de a media între omul comun și adevăr. Ambilor le‑a plăcut să planteze individul direct în instinctele sale, responsabil numai față de sine și de Dumnezeu” (Arthur M. Schlessinger jr., Jacksonian Democracy and Literature, în George F. Whicher, ed., The Transcendentalist Revolt, D. C. Health and Company, Lexington, Mass., 1968, p. 10). Și unul și altul au exprimat nevoia libertății necondiționate drept condiție a democrației.

Educați mai ales în mediul moralist al Noii Anglii, Channing, Ripley, Parker, Torreau, Whittman, dar mai ales Ralph Waldo Emerson, au intrat devreme în contact cu empirismul englez, cu scepticismul scoțian și secvența sa utilitaristă, dar nu au fost mulțumiți, căci acestea nu ofereau un reper suficient pentru acțiune. Aflat în căutarea unui astfel de reper, Emerson a întreprins o celebră călătorie în Europa, din care s‑a întors convins că Lumea Nouă nu este inferioară Europei. S‑a spus, pe drept, că „el nu a prețuit niciodată atât de mult America precum în timpul în care era în Europa” (Paul K. Conkin, Puritans and Pragmatists: Eight Eminent American Thinkers, Indiana University Press, Bloomington and London, 1976, p. 157). Dar el credea că însăși America trebuie să intre într‑o schimbare, mai presus de toate sufletească și morală, constând în the improvement of its individual members. Aceasta înseamnă reafirmarea ascen­denței spiritului (mind) asupra materiei, punerea afirmării de sine deasupra câștigurilor materiale. Astfel, „glorificarea individului, simpatiile sociale ale transcendentaliștilor au corespuns doctrinei democratice potrivit căreia toți oamenii posedă dreptul sacru de a se guverna pe ei înșiși și de a atinge stelele” (Donald N. Koster, op.  cit, p. 16). Transcendentalismul a fost radical în această convingere.

Întâmpinați de o Europă brăzdată de conflicte și marcată de reacțiuni și restaurații politice, gânditorii americani ai începuturilor s‑au concentrat asupra evoluției propriei țări. Convingerea privind destinul particular al Americii în istoria lumii, exprimată deja de George Bancroft (1776), a întrunit mereu noi adepți. Ca președinte, John Adams a consacrat-o. Doctrina Monroe (1823) a conștientizat sistematic diferența dintre Lumea Nouă și Lumea Veche și a pus Statele Unite pe calea asumării unui rol în configurarea lumii. „Conceptul unui destin ame­rican unic a cuprins speranța că democrația, prin forța exemplului ei plin de pace, ar putea deveni  forma de guvernare pentru întreaga lume” (Arthur Alphonse Ekirch, The Idea of Progress in America 1815-1860, Columbia University Press, New York, 1944, p. 36). Acest „destin” este parte a acelui „idealism romantic”, care, însă, deja cu odată cu Thomas Jefferson și adepții săi, a făcut joncțiunea originală între idealitate și practicalitate.

Ceea ce Thomas Jefferson a pus în mișcare prin Declarația de independență (1776) a ajuns astfel la împlinirea în virtutea căreia democrația americană nu este o simplă instituție a vieții politice și nici nu se reduce la o tehnică de adoptare a deciziilor în stat. Individul, persoana înzestrată cu libertăți și drepturi cetățenești, rămâne plenar subiectul – „el își articulează sfera privată ca treaptă spre ființarea universală”. Individualitatea, chiar individualismul, sunt realități, dar în America nu au presupus vreo ruptură în lanțul individ-societate-cosmos. Individualismul  nu este cult al solitudinii și nu exaltă caractere ce separă oamenii unii de alții. „Individualitatea americanului este opusă singularității” (Ralph Barton Perry, Characteristically American, Alfred A. Knopf, New York, 1949, p. 9). Individualismul american este unul al cooperării și dezvoltării individului, prin libertate, democrație, justiție socială și prin preocuparea pentru binele comun, spre viață în bunăstare (Louis Dembitz Brandeis, True Americanism, în Perry Miller, ed., American Thought. Civil War to World War, J. Rinehart & Co. Inc., New York, Toronto, 1954, p. 341). Acestea sunt, de fapt,  „idealurile” care s-au configurat în istorie prin opera lui Thomas Jefferson.

        Sursa:  <a href=”http://www.andreimarga.eu“>Andrei Marga</a