Nu poți să nu constați cu tristețe că, în ani de oportunități de formare și informare, la noi ajung la decizii inși care citesc puțin și pricep tot atât de puțin. Faptul se putea observa ușor zilele trecute în intervenția plină de imprecații („fascistoid”, „legionaroid”, „vândut”, „atac la judecători” etc.) a ministrului actual de interne. Sunt oare juriști care nu stăpânesc cuvintele folosite, chiar dacă se dau emfatic și „prof. dr.”?
Străini de civism, asemenea inși înlocuiesc rezolvări de drept cu scrâșnetul de vorbe menite să năucească. Dacă s-ar uita în oglindă, ar constata că sunt civic, moral și politic sub nivelul a ceea ce atacă.
Oricâtă propagandă invocă abuzivul ministru, inepta anulare a alegerilor prezidențiale 2024 de către CCR nu se poate justifica în fața unei justiții propriu-zise. Iar ceea ce, cu vădite carențe de logică, „președintele” a recitat din nou, că Rusia și China ar fi intervenit în alegeri, rămâne vorbă goală, el însuși recunoscând că nu sunt probe. Dar pune Romania iarăși, iresponsabil, în antagonisme internaționale gratuite și prostești! În definitiv, se ridică întrebarea: milioanele de cetățeni, inclusiv din diaspora, care au votat schimbarea profundă de regim au făcut-o oare pentru că cineva i-a manipulat? Nu cumva românii au votat desprinderea de un regim diletant și penibil, care a îngropat țara în dificultăți fără precedent? Nu cumva decidenții îi iau pe cetățeni drept debili?
Anularea alegerilor nu rezolvă ceva și costă deja enorm. Pentru oamenii maturi, care cunosc dreptul, ieșirea din situație este retractarea de către CCR a acestei compromițătoare decizii. Se spune, cu mistică rudimentară, că o decizie a CCR nu poate fi retractată. Dacă însă a putut să-și retracteze validarea inițială, CCR poate să-și retracteze și anularea alegerilor. Motivul juridic poate fi acum „lipsa de probe”. Maturitatea juridică ar fi cazul să triumfe în fața potlogăriei și a relei credințe.
Este adevărat că pe unii lămurirea noțiunilor îi obosește. Un adevăr străvechi este însă acela că doar unde se fac destule distincții este inteligență și civilizație. De aceea, ne oprim aici cu clarificări asupra perechii „suveranism” –„globalism”, care-i agită, cum se vede, pe diverși defazați.
În jurul „globalismului” stăruie confuzia cu „globalitatea” și „globalizarea” – noțiuni evident diferite. Este vorba de o ideologie (globalismul), de o viziune asupra lumii (globalitatea) și de o politică economică (globalizarea). Globalitatea este realitate, globalizarea se poate discuta, iar globalismul a dus deja la crize, chiar la războaie, în zilele noastre.
Globalitatea, ca luare în considerare a întregului realității cunoscute, nu este nouă. O globalitate morală care-și asumă că „fiecare om este o ființă demnă de respect” este veche. Bunăoară, acțiunea prin care Apostolul Pavel a deschis iudeo-creștinismul spre orice ființă umană venea dintr-o asemenea conștiință.
Globalizarea este altceva – o politică economică, de reducere până la abolire a tarifelor vamale și de deschidere a piețelor, cu implicații, desigur, în sectoarele societății. Această politică a fost concepută în inventivele seminarii de la Harvard, conduse de Robert Reich, în anii optzeci, și aplicată începând cu președintele Bill Clinton. Apoi, ea s-a răspândit în lume.
Globalismul este ideologia ce are ca nucleu ideea unui centru de decizie economică, politică, culturală a lumii. Cel mai recent, o exprimă Davos-ul prin Klaus Schwab. În ultimă analiză, Karl Popper a fost cel care i-a dat forma filosofică sub care circulă. Administrația Joe Biden a aplicat-o, după ce a făcut axiomă a politicii din împerecherea distincției popperiene „democrație vs. tiranie” cu „noul mesianism politic”.
Ideologiei globaliste i se opune astăzi, pe bună dreptate, „suveranismul”, pe fondul extinderii dezbaterii internaționale despre ordinea lumii. Înțeles drept cultivare a suveranității naționale în deciziile țărilor, ca fundament al acestora, „suveranismul” are de partea sa trei fapte istorice de pondere. Primul este acela că valori universale au fost generate totdeauna de culturi individualizate. Al doilea este că societatea modernă a dat constituții care prevăd, în primele articole, împreună cu demnitatea umană, suveranitatea națională. Al treilea fapt este că o lume de complexitatea celei actuale nu se lasă gestionată fără suveranitate națională. Cooperările rămân oxigenul acestei lumi, dar creativitatea națiunilor este cea care o pune în mișcare.
Să detaliem.
Cum se știe, constituțiile moderne prevăd „suveranitatea” națională. Aceasta nu este doar valoare a modernității, ci constituent al vieții care face posibile celelalte valori de bază – libertățile și drepturile fundamentale și democrația. Să luăm câteva exemple.
Constituția SUA (1787) pune din capul locului accentul pe faptul că deciziile aparțin uniunii: „Noi, Poporul Statelor Unite, în vederea realizării unei Uniuni mai strânse, aşezării dreptăţii, asigurării Liniştei interne, înzestrării pentru apărarea obştească, promovării Prosperităţii generale şi asigurării Binecuvântărilor Libertăţii pentru noi înşine, pentru Urmaşii noştri, decretăm şi promulgăm Constituţia de faţă pentru Statele Unite ale Americii”. Articolul 1 stipulează: „Toate puterile legislative acordate prin această Constituţie vor fi exercitate de către un Congres al Statelor Unite care va fi alcătuit din Senat şi din Camera Reprezentanţilor”. În America nu există decizie de impact societal, validă juridic, care să nu treacă prin Congres.
Constituția Franței (1958) începe cu prevederea „suveranității” naționale pe „principiul guvernării poporului, de către popor şi pentru popor”. Iar articolul 3 spune: „Suveranitatea națională aparține poporului care o exercită prin reprezentanții săi și prin referendum. Nicio parte a poporului și niciun individ nu își poate atribui exercitarea ei”.
Legea fundamentală a Germaniei (1949) prevede la art. 20 că „Republica Federală Germania este un stat federal, democratic și social. Întreaga autoritate a statului emană de la popor. Aceasta este exercitată de popor, prin alegeri și prin vot, precum și prin organismele legislative, executive și judecătorești specifice”. Doar în baza autorității statului „printr-o lege, Federația poate transfera puterile suverane organizațiilor internaționale” (art. 24).
Constituția Israelului (1950) spune că „All lands of Israel shall be held in the public trust; land shall not be held in exclusive private ownership. Usage and development rights on the lands and territories of Israel may be traded through lease agreements in manners prescribed by Law, and agreements shall be released in the year of the Yovel in manners prescribed by Law”. Constituția țării vorbește în toate sensurile de „recunoașterea sanctității Pământului lui Israel”.
Constituția României spune, în art. 2, că „Suveranitatea națională aparține poporului roman, care o exercita prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice si corecte, precum si prin referendum. Nici un grup si nici o persoană nu pot exercita suveranitatea in nume propriu”.
Tratatul de la Roma (1957), care stă la începutul formării Comunității Europene, vorbește despre o „uniune politică tot mai strânsă a popoarelor europene (ever closer union among the European peoples)” – de uniune de popoare pentru anumite scopuri. Suveranitatea națională este valoarea luată ca punct de plecare, iar pentru anumite domenii se prevede „subsidiaritatea”. În concepția actelor fondatoare ale Uniunii Europene, suveranitatea națională nu este relicvă a unui trecut consumat, ci o condiție a vieții demne de om.
După conflicte și tensiuni datorate globalismului, s-a ajuns la reafirmarea suveranității naționale nu doar ca valoare istorică, ci ca imperativ actual. Cercetări de istorie au arătat că modernitatea este produsul unor națiuni (Saskia Sassen, Territory-Authority-Rights. From Medieval to Global Assemblages, Princeton University Press, 2006), iar sistemul de drept modern are ascendență națională (Harold Berman, Recht und Rechtsrevolution: die Bildung der westlichen Rechtstradition, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1991). Titularul studiilor politice de la Sorbona argumentează că nu este posibilă democrația fără suveranitate națională și acuză că „îmbrățișând valorile democratice, noi am uitat sensul democrației, sensul ei politic, care este guvernarea de sine” (Pierre Mannent, La raison des nations. Reflexions sur la démocratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006, p. 58). Analize italiene spun că „problema majoră acum este aceea de a salva democrația când parlamentele și guvernele au pierdut progresiv instrumentele de putere și se prezintă, în cele mai bune dintre cazuri, ca executori de politici decise în altă parte sau puternic condiționate de evenimente pe care nu le pot controla” (Sergio Romano, Morire di democrazia. Tra derive autoritarie e populismo, Longanesi, Milano, 2013, p. 97). Un analist american de prim plan subliniază că „democrația pe care noi o promovăm în multe părți ale lumii este parte integrantă a transformării spre noi forme de autoritarism” (Robert Kaplan, Was Democracy Just a Momentum?, în „The Atlantic”, dec., 1997, p. 55 și urm.). O analiză autorizată de armata americană arată că prin globalism s-a ajuns la susținerea de clici „cleptocratice”. Metropolele întrețin contacte cu politrucii locului, aceștia le spun ceea ce vor să audă, iar populația suferă, încât nu este de mirare că populațiile întorc spatele falsei „democrații” ce li se oferă (Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, W. W. Norton & Company, New York, London, 2015, p. 6). „Promovarea externă a democrației” promisă de globalism are nevoie, la rândul ei, de o reanaliză din perspectiva „autodeterminării” comunităților (Dorothea Gädeke, Politik der Beherschung. Ein kritische Theorie externer Demokratieförderung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2017, p. 55). Titularul de la Harvard al studiilor de democrație trage concluzia: „dacă vrem să păstrăm democrația, fără a renunța la potențialul emancipator al globalizării, trebuie să permitem statelor naționale să-și ia din nou în mâinile proprii destinul” (Yasha Mounk, The People vs. Democracy: Why Our Freedom Is in Danger and How to Save It, Harvard University Press, 2018, p. 27). Altfel, se cultivă o „democrație fără drepturi”, care distruge viața publică.
În optica decidenților principali (Donald Trump, Crippled America – How to Make America Great Again, Threshold, New York, 2015) problema urgentă este complementarea pieței cu mecanisme de decizie democratică a fiecărui stat, la distanță de globalism, și restabilirea tradițiilor moderne. Rezolvarea acestei probleme este marea așteptare.
Principalii economiști ai lumii argumentează condiționarea dinspre suveranitatea națională a ieșirii din crizele actuale. Joseph E. Stieglitz arată că migrația forței de muncă încurajată de globalism asfixiază durabil statele (The Great Divide, Penguin Books, New York, 2015), iar Jacques Attali cheamă națiunile la „a se asuma pe sine” (Devenir soi. Prenez le pouvoir sur votre vie, Fayard, Paris, 2014). Cel mai proeminent istoric german o spune fără ezitare: „în orice caz, integrarea europeană în forma ei tradițională, ca proiect specific vest european postbelic, s-a încheiat. Timpul ei a trecut, într-o epocă în care prioritățile se restabilesc” (Andreas Wirsching, Demokratie und Globalisierung. Europa seit 1989, C. H. Beck, München, 2015, p. 228). Este deja deschisă calea unei regândiri de la bază a ceea ce este.
Discuția în privința suveranității începe, juridic vorbind, odată cu Pacea Westfalică (1648). Aceasta a proclamat ceea ce s-a numit „principiul suveranității statelor” – prin suveranitate înțelegându-se drepturi teritoriale și neamestecul în treburile interne.
Conceperea westfaliană nu s-a învechit. Cel care a examinat modelările posibile, Henry Kissinger, scria că „orice sistem al ordinii lumii, pentru a fi sustenabil, trebuie să fie acceptat nu doar de lideri, ci și de cetățeni”, încât nu dă rezultate „în acest moment al istoriei, decât un sistem westfalian informat de realități contemporane” (World Order, Penguin, New York, 2014, p. 373). Astfel, principiului suveranității statelor îi aparține viitorul.
Am argumentat, la rândul meu, că „din toate rațiunile, conceperea suveranității trebuie adusă la zi. Noua arhitectură de securitate are sarcina de a o reconstrui cu bună credință și competență din primul moment ”(Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2023, p. 232). Europa are astăzi a se relansa pe baza suveranității naționale: „În Uniunea Europeană, construită pe adeziuni conștiente de tragediile trecutului și de avantajele de neînlocuit ale cooperării, nevoia revenirii la tratatele de bază și a reorganizării se simte tot mai mult” (p. 230). Nu se poate ieși din crizele actuale fără această revenire.
Urcat recent la concurență cu trei decenii de globalism, suveranismul are nevoie de viziune detaliată. Poate de aceea, unii trec suficienți pe lângă el, considerându-l a fi ceva pasager. Aceștia nu iau însă în seamă faptul că există o valoare, suveranitatea națională, care rămâne de neatins. Dacă, totuși, cineva o atinge, atunci nu rămâne în vigoare dreptul, ci începe, recursul la forță. O teoremă sigură! Iar forța antrenează, cum vedem, dezorganizări și tensiuni. Anularea neconstituțională a alegerilor prezidențiale din România în 2024 și efectele sale sunt probă clară.
Suveranitatea se cere elaborată azi detaliat, în diverse domenii. Este nevoie de elaborări în economie: de pildă, asigurarea de investiții și piețe; în materie de drept – precum o legislație care să asigure controlul autorităților naționale legitime asupra resurselor; în administrație – precum descentralizările administrative; în educație – modernizări pe axa formării culturale, și altele.
Improvizațiile nu dau rezultate. Oriunde, cultura a început cu folclorul, dar nu s-a redus la acesta. Creștinismul este de multă vreme o viziune cu componente etice și filosofice, peste cele liturgice, transmise de tradiție. Grandoarea și durabila prezență în istorie a creștinismului vine din această viziune.
Asumat matur, suveranismul, la origine și azi, nu înseamnă nicidecum izolare, ci șansa de cooperări internaționale nelimitate în beneficiu mutual. A te asuma pe tine însuți nu împiedică, ci favorizează conlucrarea națiunilor în scopuri împărtășite.
Suveranitatea națională este ancorată temeinic când stă pe continuități istorice și tratate. Ea semnifică și azi neamestec în treburile interne și inviolabilitatea teritorială, dar regimul juridic al teritoriilor, cel puțin în Europa, este variat: sunt teritorii care aparțin statului respectiv de la formare, teritorii cucerite, teritorii preluate în administrare, teritorii conferite prin acțiuni de mare putere, teritorii cedate forțat etc. Orice ordine teritorială poate suscita discuții, mai ales în situațiile în care, datorită mișcărilor de populații, omogenitatea etnică este rară. Dar ordinea bazată pe tratate asumate de autorități legitime, care sunt parlamentele reprezentative, este asiguratoare.
Ca stare de fapt, Primul Război Mondial s-a încheiat prin tratate, dar Al Doilea a rămas până azi mai curând la acorduri, declarații, memorandumuri. Cum spunea un constituționalist de renume, devenit președinte de stat, nimeni, în perioada postbelică, nu a avut mandat de a negocia teritoriile. Nu este astfel surprinzător că, așa cum se observă, mai ales în Europa, lipsind tratatele, războiul este la ușă. Dreptul internațional, care se invocă adesea, dar se înțelege vag, este mult mai exigent decât spune propaganda orei – este dreptul tratatelor.
Este nevoie de suveranitate națională sau de suveranism? Se știe prea bine că -ismele presupun concepții întregi, elaborate detaliat. Este oare posibil să se formuleze o concepție suveranistă pe fondul actualelor interdependențe dintre națiunile lumii, care sunt mai puternice decât altădată?
Nu este o întrebare ușoară. Ceea ce se poate face, însă, și este indispensabil este reafirmarea suveranității naționale drept cadru al deciziilor politice, juridice și administrative ale statelor. Altfel, se umple registrul de decizii contraproductive.
Realitățile lumii de astăzi îl pun pe cel care gândește realist în fața unui fapt cu greutate nouă: decidenții unor țări caută să se legitimeze nu în raport cu propriile națiuni, ci în raport cu sponsori externi. Este unul dintre efectele globalismului! Îndeobște mediocri fiind, acești decidenți comercializează orice și, cum se observă mai nou, întrețin în chipuri diverse cleptocrația.
Istoricul Hugh Seton Watson acuza drept cauză a rămânerii în urmă împrejurarea că mințile strălucite ale României nu au alt orizont decât să intre în grațiile șefului statului (Eastern Europe between the Wars 1918-1941, Cambridge University Press, 1945). Azi, situația este diferită sub două aspecte: la decizii nu mai sunt minți strălucite, iar cei care ajung să decidă caută favoruri la cel care dispune de serviciile secrete și la sponsori din exteriorul țării. Carl Schmitt, în notoria sa cochetare cu dictatura, scria că decide într-un stat acela care poate institui „starea de urgență”. Azi, se poate spune că este acela care își subordonează serviciile secrete și le instrumentează. Din nefericire, în locul democratizării, România a fost adusă în asemenea situație.
Confruntarea suveranismului cu globalismul capătă accente tensionate tocmai în consecința acestor „tehnologii” de corupere a statului. Ele sunt de fapt cele care periclitează azi democrația.
În chestiuni de orientare, precum cea pe care o discut aici, orice om rațional își dă seama că este nevoie de o discuție precisă. Cum am mai arătat, luând un „concept dinamic al națiunii” la baza înțelegerii, o țară se ferește de derive (Identitate națională și modernitate, Libris, Brașov, 2018). Premisa generală este certă: identitatea națională este realitate, doar că însăși înțelegerea națiunii se cuvine să fie adusă la zi.
Ca de orice curent în ascensiune, și de suveranism se leagă în România de azi speranțele tot mai multor oameni. De trenul globalismului, cum se observă lesne, s-au agățat deja mulți incapabili și impostori. Îi vezi căutând acele „to do lists” la Bruxelles, care să-i legitimeze. Numai că acele liste nu înlătură neajunsurile și suferințele.
Spre suveranism vin acum oameni a căror viață a fost afectată de piedici puse de condițiile în care i-au adus decidenții de astăzi, la care reacționează. Respectând Constituția, oamenii nu sunt „extremiști” sau „manipulați”, ci în căutarea de clarificări și soluții de viață.
Aceste clarificări și soluții nu sunt în trecut. Afirmația că României nu-i trebuie azi reforme, ci simpla întoarcere la trecut, fie el interbelic sau postbelic, nu rezolvă mai nimic.
Evident că nu se poate ieși din trecut fără o discuție lămuritoare. Ea a fost deja purtată în diferite țări. Ar fi cazul să se poarte și în România, de către cetățeni competenți și devotați, nu de „luptători cu fantome”.
Discuția lămuritoare rămâne condiționată însă de o scriere acurată a istoriei ultimului secol. O astfel de istorie nu s-a putut elabora nici măcar la Centenarul țării, încât pare deocamdată dificil de atins câtă vreme istoriografia este mai cu seamă propagandistică sau liricoidă, la distanță de arhive și de explicațiile ce se dau astăzi.
În orice situație, însă, miezul rezolvărilor rămân mințile emancipate de asaltul propagandei. Deschiderea lor spre probe factuale și, în mod exact, gândirea formează mereu cheia. (Din volumul A.Marga, Noua reconstrucție a Europei, în curs de publicare).
Autor: Andrei Marga
Sursa: <a href=”http://www.andreimarga.eu“>Andrei Marga</a