La propriu, democrația rămâne conducere a poporului de către popor și pentru popor, în condiții de libertate politică și pluralism al vederilor, de competiție, de controlare a aleșilor de către cetățeni și de respectare a rivalului, potrivit maximei „nu-ți împărtășesc opinia, dar nu voi precupeți nimic pentru ca tu să ai posibilitatea să o aperi”. Ca efect, dar și cauză a multor dificultăți de astăzi, democrația a acumulat, însă, la rândul ei, neajunsuri majore.
Criza de acum a democrației este fără precedent. Am menționat nu demult, în Soarta democrației (Creator, Brașov, 2022), o seamă de indicatori deloc agreabili: extinderea corupției tocmai în democrații, cum a acuzat mai recent Casa Albă în raportul privind starea lumii; cvasipermanentul recurs la „proceduralism”, care reduce democrația la alegeri, și înflorirea autoritarismului chiar înăuntrul democrației; atracția pentru tipul „președinției africane” (rezultați din alegeri oarecari, unii decidenți se înconjoară cu servicii secrete și instrumente de forță pentru a se perpetua); susținerea de către elite globaliste a incapabililor la conducerea de țări; și explozia cleptocrației (semnalată începând cu relatări ale armatei americane din Asia, Africa, Europa), care unește în fraude decidenți interni și asistenți externi.
Între timp, istoria a luat viteză, degradând mai departe democrația. Sporește instrumentarea procurorilor în scopul lovirii rivalilor, se îngrădește libertatea cuvântului până și în democrații clasice, în parlamente se coalizează „democrați” de diferite afilieri pentru a împiedica schimbări, incapabili ajunși în funcții stigmatizează ca „extremiști”, „antieuropeni” și „antioccidentali” cetățeni care vor guvernări mai bune, se anulează alegeri când câștigătorii nu convin, inși nepregătiți, la orice comparație, iau decizii în diferite țări, s-a intrat, cum ne spun istoricii, în „societatea minciunii” .
Se pot interpreta diferit aceste fapte. Cele mai multe țin de mentalitatea „luării în proprietate a democrației” – fenomen grav și respingător al epocii. Nu puțini își închipuie că democrația este proprietatea lor, abuzează de ea și o folosesc în orice scop.
Diagnoza „crizei democrației” (dată în lume de Michel Crozier, Samuel P. Huntington, Joji Watanuki, The Crisis of Democracy, 1975) s-a agravat continuu sub impactul digitalizării. Aceasta permite stocarea și utilizarea datelor personale ale cetățenilor și descompunerea comunicării „unu la mulți” în „mulți la mulți” prin intermediul mediilor sociale. „Patologia democrației” este sesizabilă acum în maladii numeroase: „apatia civică”, „lipsa culturii civice”, „trădarea intelectualilor”, „incapacitatea de a căuta și accepta adevărul”, „înțelegerea politicii ca luptă brutală”, „ignorarea legitimării democratice”, „plutocrația”, „democrația cu securism”, „trecerea la prostocrație”.
Unde s-a ajuns? Și încotro duce criza de sub ochii noștri?
O evaluare făcută în ultimii ani de un cunoscător temeinic (Veith Selk, Demokratiedammerung. Eine Kritik der Demokratietheorie, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2023) se lasă rezumată în cuvintele sale. Democrația și teoria democrației sunt în criză – ele fiind legate, de felul în care se practică democrația depinde teoria ei. Ambele sunt azi în fața unei dileme: „Ele nu pot renunța la descrierea de sine a democrației, căci nu este la dispoziție vreo alternativă în ceea ce privește ideea de legitimare, care să mobilizeze suficientă legitimare și să aibă forța de strălucire a ideii democratice – nici populismul, nici expertocrația și nici guvernanța participativă nu au capacitatea de a înlocui modelul de legitimare al dominației democratice. În același timp, referințele factuale ale teoriei democrației nu se mai lasă descrise în mod realist ca democrații. Ideea legitimării democratice este blamată de însăși realitatea politică” (p. 292). Chiar Europa unită, concepută, cum se știe prea bine, ca triumf al democrației, în interiorul țărilor și între țări, nu mai satisface nici măcar definiția minimală a democrației dată de Norberto Bobbio (Il Futuro della democrazia, Einaudi, Torino, 1997). Pericolele semnalate de cunoscutul teoretician italian – oligarhie, birocratizare, expertocrație, dominația grupurilor ascunse, prioritatea intereselor particulare în fața binelui comun se regăsesc din plin în Uniunea Europeană. Cum spunea Mauricio Bach, are loc o „ireversibilă tendință de devoluție endogenă a structurilor și procedeelor democratice” în viața Europei de acum (Europa ohne Gesellschaft. Politische Soziologie der europäischen Integration, Verlag für Sozialwissenschaften, Wiesbaden 2015). În evaluarea sa, nu este realistă așteptarea potrivit căreia o democratizare a UE ar avea loc pe calea transferului drepturilor de suveranitate la nivel supranațional. Așa ceva „nu ar fi parte a agendei politicii reale și nu se întrevede cum ar putea fi atins un consens prin reforme instituționale corespunzătoare prin intermediul unei schimbări a tratatelor” (p. 173). Teorema care se conturează este astfel simplă: „pierderile în materie de democrație prin guvernare supranațională și interguvernamentală în UE nu se pot compensa” (p.173) cu nici o politică de la ora actuală.
Cartea sistematizează vederi într-o abordare coerentă, ale cărei părți merită observate. Autorul observă că postulatul incitant al lui Francis Fukuyama, din The End of History and the Last Man (1992), că politica liberal-democratică se va ameliora în timp, s-a infirmat. În fapt, are loc o „devoluție”, încât regimuri politice care se legitimează ca democrații, în fapt nu mai sunt astfel la o examinare factuală și au intrat într-o „criză de paradigmă” (p. 11). Aceasta lovește atât politica liberal-democratică, cât și pe cea promovată de social-democrați de acum.
Fenomenele negative se extind. Este vorba de: deplasarea centrului de decizie la nivel supranational; confuzionarea granițelor dintre „guvernare”, care asigură democrația, și „guvernanță”, care o relativizează; extinderea „contrapoliticii”, a individualismului și cosmopolitismului; întărirea „populismului de dreapta”, care restrânge libertăți și drepturi cetățenești; „fragmentarea sferei publice” prin extinderea comunicării electronice; secundarizarea democratizării într-o lume în care forța puterilor internaționale crește; schimbarea profesiilor ca urmare a noilor tehnologii antrenează neîncrederea oamenilor în ceea ce vine și le subminează interesul pentru democrație; gravitatea problemelor ecologice face să scadă, de asemenea, interesul pentru legitimarea politică; iluziile expertocrației fac să scadă încă o dată preocupările de democratizare.
Cauzele generale ale „devoluției democrației” sunt multiple. Ele se lasă sintetizate: intensificarea politizării din afara cadrului democratic, ca urmare a neincluderii de cetățeni în procesul formării voinței politice; creșterea diferențierii și complexității, ce duce la dizolvarea identităților politice; creșterea asimetriei cognitive între cetățeni, care slăbește posibilitatea democrației; adâncirea inegalităților în contextul „sfârșitului capitalismului democratic”, la care asistăm (p. 31). Aceste cauze „duc în îndoială gândirea progresului, fac ca raportarea la binele comun a politicii democratice să devină necredibilă și subminează legitimarea regimurilor democratice” (p. 91). Legitimarea democratică pierde astfel teren.
Iar alternativele la „devoluție” – „populismul”, „expertocrația” și „guvernanța participativă” nu dau rezultate. Ele critică democrația existentă, dar nu au cum salva democrația. „Este probabil că cele trei abordări postdemocratice vor câștiga mai departe în importanță. Dar o revitalizare a democrației nu este de așteptat de la ele, mai curând se vor ascuți și mai mult problemele realizării principiilor democratice în contextul devoluției. Pentru politica democratică de aici vor rezulta perspective rele” (p. 150). Nu de aici poate veni refacerea.
S-a redus legătura cu democrația a practicii politice din diferite țări, ceea ce antrenează „devoluția” și în domeniul teoriei democrației. De aceea, chiar încercări de a relansa reflecția democratică – precum „teoria radicală a democrației”, „democrația deliberativă” și „liberalismul” – sunt condamnate la eșec, căci, în realitate, „democrația este în disoluție, iar contextele sociale se schimbă” într-o direcție contrară (p. 175). „Teoria radicală a democrației” vrea să dea alternativa de stânga la neoliberalism, dar recursul la „politică agonală” nu are capacitatea de a crea „o stângă contrahegemonială”. „Teoria deliberativă a democrației” speră să depășească situația actuală de „insuficientă rațiune în politică”, reamintind normele democrației și politicii, dar această reactualizare nu este destul de eficace în realitățile de azi. „Liberalismul” vrea doar o formă orientată spre trecut și anacronică a societății și nu are nicio șansă. Trebuie acceptat că „forma democrației, în teorie și în praxis, s-a învechit” (p. 248) și că trebuie găsite alte căi de a face față „devoluției”.
Ce-i de făcut? Pe bună dreptate, în cartea lui Veith Selk se ia distanță de „tendința fundamentală a discursului teoretic despre democrație, în virtutea căreia se formulează diagnoze ale problemelor de mare greutate și ale crizelor, pentru care însă nimeni nu are propriu-zis o soluție pragmatică și realizabilă în termenii puterii politice” (p. 290). Este de apelat la democrație, dar mai ales de lucrat la aplicarea ei acceptând că „democrația ca ideal normativ și formă de legitimare a regimurilor politice existente este lovită de devoluție, care-i dăunează, dar nu este complet devalorizată” (p. 317). Însă doar revendicarea din democrație nu ajunge pentru a o salva.
Este clar că „teoriile democrației sunt teorii științifice bazate pe experiență, orientate practic-normativ” (p. 250). Ele aflându-se acum într-o „devoluție”, întregului proces i se poate aplica teoria lui Thomas Kuhn a trecerii de la o paradigmă la alta, desigur cu amendamente ce țin de aplicarea ei în cazul teoriilor sociale și de împrejurarea că teoriile democrației au de rezolvat o problemă crucială a vieții în societate: asigurarea legitimării decidenților politici. Punctul de sprijin principal poate fi faptul că, în practică, „situația devoluționară” poate evolua astfel că nu se poate exclude „posibilitatea producerii unor rupturi cu status quo-ul, ce nu pot fi prognozate” (p. 317). Cel mai profilat sociolog al erei postbelice, Niklas Luhmann, avea dreptate să spună, luând în seamă diferențierea și creșterea complexității, că există în realitate și un potențial de surpriză istorică. El scria: „o ordine de drept care nu poate fi atinsă propriu-zis în vreun punct, poate că nici nu se poate apăra în vreun punct. Cu aceasta, și observația și evaluarea sunt mai dificile decât în vremuri de răsturnări revoluționare /…/. Problema este că o mulțime de evenimente se pot agrega în tendințe ce se sustrag controlului. Niciuna dintre mișcările politico-sociale din ultimele decenii nu a putut fi prognozată: toate s-au produs ca surprize” ( Niklas Luhmann, Soziologische Aufklarung, Wiesbaden, 1984, vol.4). Faptele îl confirmă.
Doar atât? Prin însăși importanța ei într-o societate modernă, starea democrației, acum criza ei în curs de adâncire, întrețin, ba chiar agravează crizele de azi – energetice, economice, de motivație, de administrare, de fundamente ale educației, de creativitate, de idealuri. Criza democrației se cere tratată nu doar cu așteptări, ci și cu intervenții în reglementări.
Am propus, într-o conferință susținută în 2009 la Woodrow Wilson Center, din Washington DC, ideea unui control continuu, cu posibilități de sancționare imediată, prevăzut în articole de lege, al celor aleși după data alegerii. Cei mai mulți, după alegeri, nu mai sunt responsabili în fața cetățenilor de ceea ce fac sau nu fac și ar fi cazul să poată fi sancționați până și cu înlocuirea (Democracy in Central and Eastern Europe. Accomplishements and Open Problems, în A. Marga, Challenges, Values, and Vision, Cluj University Press, 2011). Aș adăuga acum alte patru măsuri explicite, în linia normativității existente a democrației.
Prima este limitarea efectivului mandatelor eligibile ale unei persoane. Soluția este prevăzută în unele constituții la funcțiile principale – de ce nu ar fi și la restul funcțiilor eligibile? Nu s-au asigurat decidenți mai pregătiți prin perpetuarea lor în funcții, cum s-a sperat.
A doua măsură este limitarea prin reglementări a mediocrației și a prostocrației. Nu numai că decidenții din unele țări sunt nepregătiți, dar calificările lor sunt coafate. Nu în competiții școlare se dobândește pregătirea pentru roluri publice. Altfel se ajunge la ridicolul „calificării la locul de muncă” în funcții în stat, cu costuri ruinătoare. Democrația are bază civică, dar azi pierd țările conduse de nepricepuți.
A treia măsură este interzicerea deciziilor care opresc partide alese de cetățeni să acceadă la guvernare. Într-o democrație votul cetățeanului este votul decisiv și rămâne astfel sfânt. Cum bine observa Paul K. Liessmann (Was nun? Eine philosophie der Krise, Paul Zsolnay, Wien, 2025), „într-o democrație nu se poate alege fals, ci se poate alege doar altfel” (p. 24). Politica democratică rămâne competiție, dar nu se rezolvă nimic când coaliții incapabile îi împiedică pe alții să guverneze.
A patra măsură este obligarea decidenților să organizeze alegeri la termen și fără comasări. Lăsarea datei alegerilor și a comasărilor la îndemâna puterii executive s-a dovedit sursă de arbitrar și de falsificare a alegerilor.
Și democrația tinde să-și creeze oligarhia ei și să convertească exercitarea puterii în afacere privată. Natura umană și mecanismele societății nu sunt străine de sprijinirea derapajelor, încât instituția democrației trebuie asigurată cu reglementări în stare să le înfrunte. Măsurile de mai sus se pot adopta în cadrul normativ al democrației. Păstrarea autonomiei cetățenești se dovedește a fi condiție crucială a democrației demne de nume.
Firește, în societate au devenit necesare și măsuri care să descurajeze înclinațiile totalitare și de manipulare. De pildă, stocarea de date ale cetățenilor, favorizată de electronica actuală, în vederea folosirii manipulative, devenită un sport în unele democrații, ar trebui interzisă categoric.
Măsurile ce se cer luate în continuare sunt condiționate de cunoașterea societății moderne și de schimbarea de viziune. Cum am arătat recent în Lumea ca acțiune (Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2026), nu este soluție mai bună decât aceea de a relua întrebarea privind acțiunile implicate în reproducerea, nu doar biologică, nu doar economică și socială, ci în reproducerea umană a vieții și de a trage consecințe.
Autor: Andrei Marga