După lunga perioadă de pace în Europa și înțelegerile de până în 1991, suntem în războaie. Dacă Primul Război Mondial a rămas în conștiințe ca unul care a tehnicizat războiul și i-a conferit amploare și cruzime, iar al Doilea a antrenat exterminarea de populații și prizonieri și folosirea armei nucleare, acum, cu noile avioane și rachete, cu electronica și biochimia actuală, se poate lovi letal oriunde. În plus, belicozitatea este iarăși în largul ei.
Pacea a devenit astfel și mai imperativă – dacă se vrea un viitor pozitiv. Politologi, juriști, economiști, istorici din cele mai bune centre de cercetare (Chicago, Harvard, Paris, Munchen, Ierusalim) relatează astăzi, integru și verificabil, cum s-a ajuns la război. Acum, întrebarea stringentă este cum se poate ajunge la pace.
Se cuvine să constatăm că au asigurat pacea, în împrejurări ce păreau fără ieșire, comunicatul de la Shanghai din 1972, prin care Statele Unite și China au convenit că „este o singură China”, acordurile Reagan-Gorbaciov-Bush-Kohl din 1985-1991, prin care s-au pus bazele cooperării dintre state în condiții de democratizare și respect reciproc, și acordurile Israelului cu Egiptul, care au pus în mișcare recunoașteri interstatale salutare. Ordinea internațională orientată spre înțelegere și destindere, respectarea voinței popoarelor și renunțare la terorism au asigurat pacea. Era clar că nici o țară nu se mai poate apăra singură, poate exceptând supraputerile, și că nu poate fi pace cu intenții ascunse de război. Când se vor victorii cu orice preț nu este posibilă pacea.
Sunt evidente acum și strategiile care nu duc la pace – unele au și dus la războaiele actuale. De pildă, strategia „acțiunii altfel decât înțelegerile”, strategia înlocuirii cooperării cu „conflictul în vederea slăbirii rivalului”, strategia organizării de „maidane”, strategia „aruncării unor state în mare”, strategia diabolizării de țări și personalități, strategia „restaurației” vechilor servituți.
Mulțimea celor care trăiesc pescuind în ape tulburi este considerabilă, dar rămâne mereu adevărat că nimeni nu este singur pe lume, iar gândirea ar fi cazul să prevaleze. În vederea păcii sunt utile, fără îndoială, și astăzi, revenirea la decizii chibzuite, la reconciliere, la explicații competente și negocieri îndrăznețe. Oricare ar fi însă „tehnicile” puse în joc – iar ele sunt incontestabil importante – este nevoie și de altceva. Este nevoie de abordarea întregului situației și de un acord normativ în negocieri. Ele sunt opera gândirii, care este mai mult decât sensibilitatea la fapte, decât orice parti pris, decât iscusințele intelectului.
Cum se raportează gândirea la realitatea politică? Kant observa că într-o diviziune normală a sarcinilor cunoașterii, gândirea este explorarea cea mai profundă a situațiilor. Ea cade în obligația filosofilor demni de nume, dar filosofia rămâne ea însăși nu devenind servantă, ci conlucrând cu alte discipline. Nu trebuie ca filosofii să conducă, căci politica „corupe inevitabil libertatea de a judeca și rațiunea”, dar cei care conduc procedează rațional cultivând „exprimarea publică” a celor care gândesc. La propriu exercitată, gândirea nu este propaganda cuiva.
Ca rezultat al gândirii, Kant a dat filosofia sa impunătoare și, înăuntrul ei, proiectul de „pace perpetuă” (Zum Ewigen Frieden,1795). La el se raportează aproape reflex, în vremuri de război, oricine meditează asupra păcii. Merită să revenim la acest proiect neobișnuit de fecund și să căutăm să-l folosim pentru a stabili condițiile păcii acum.
Atuurile proiectului de „pace perpetuă” al lui Kant fac și astăzi atracția lui, cum au făcut altădată pentru Woodrow Wilson, care a și năzuit să-l aplice. De pildă, Kant cere omului de stat să se conformeze la principii și reguli și pretinde ca nicio pace să nu conțină germenii unui război ulterior. El mai pretinde să nu se încorporeze teritorii prin alte mijloace decât moștenire, schimb, cumpărare sau donație, să nu se contacteze datorii de către stat în vederea unor confruntări viitoare cu alte state și ca niciun stat să nu recurgă la mercenari și la incitarea la trădare față de statul cu care va avea de încheiat pacea.
Kant a pus toate acestea sub condiții ale „păcii perpetue”: constituția civilă a statelor va fi republicană, căci „constituția republicană este singura deplin acordată cu drepturile omului” (Vers la paix perpetuelle, Hatier, Paris, 2007, p. 42); statele lumii vor compune ceva aidoma unei „federații de state libere”; „ospitalitatea universală” va fi absorbită în prevederi de drept. Kant conchidea că „nu trebuie, de altfel, așteptat de la moralitate buna constituție a statului, ci mai curând doar de la aceasta din urmă buna formare morală a unui popor” (p. 43). Orice politică trebuie să se încline în fața dreptului, iar dreptul în fața „rațiunii”. Kant era încredințat că însăși natura lucrează la sprijinirea „păcii perpetue”, încât etica păcii are suport în realitate, nu doar în conștiință.
Cu timpul, a fost clar că natura nu inspiră oamenii încât să-i îndemne la pace. Oricât de organizată este, natura le rămâne indiferentă în confruntările lor. Dar Kant are, între altele, meritul de a fi exploatat premisele păcii din timpul său.
La două secole de la proiectul kantian, având „cunoașterea mai bună, care nu este un merit, al celor ulterior născuți”, cum el însuși spune, Habermas a examinat proiectul lui Kant în intenția actualizării lui (Kants Idee des Ewigen Friedens – aus dem historischen Abstand von 200 Jahren, 1995). Teza sa este că acea „construcție propusă de Kant suferă de dificultăți conceptuale și nu mai este adecvată exigențelor noastre istorice”. Kantismul este actual sub condiția reconstrucției.
Kant a operat, desigur, cu premise din realitățile timpului său. Soluția sa pacifistă se bazează pe distincția dintre „asocierea persoanelor (Völkerbund)” şi „statul popoarelor (Völkerstaat)” şi constă în promovarea perspectivei universale („cosmopolite, weltbürgerliche”) în forma unei „asocieri” a statelor prin „acorduri internaționale”. Kant era destul de realist pentru a observa că regulile rezultate din „asociere” nu au forță de obligare comparabilă cu dreptul lăuntric unui stat și că acele „acorduri” între state presupun ceva de genul unui „permanent congres”. Cu aceasta, însă, observă Habermas, Kant intră într-o contradicție. „El vrea, pe de o parte, să păstreze suveranitatea statelor sub rezerva disolubilității acordului; aceasta înseamnă recursul la comparația cu congrese și asociații voluntare. Pe de altă parte, <federația> ce urmează să asigure durabil pacea trebuie să se deosebească de alianțe trecătoare prin aceea că membrii se simt îndatorați ca în cazuri date să subordoneze rațiunea de stat scopului comun declarat <de a soluționa controversele lor … oarecum printr-un proces, și nu … prin război>.” (Die Einbeziehung des Anderen, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1999, p.197). Kant a fost conștient de această contradicție. Neavând însă altă istorie la dispoziție, s-a mulțumit să „apeleze la rațiune”, sperând în „plierea politicii la morală” dintr-o ascunsă „intenție a naturii”.
Kant își punea speranțele într-un curs pașnic al istoriei. În fapt, însă, argumentează Habermas, istoria a fost alta. Republicile nu s-au dovedit a fi mai pașnice decât monarhiile, nici în interior, nici în exterior, deși, odată cu democrația și drepturile omului, „se schimbă condițiile în care funcționează sistemul puterilor”. Extinderea comerțului mondial a adus conflicte amenințătoare pentru pacea internă și internațională, deși această extindere, cel puțin în epoca globalizării, aduce și constrângeri la cooperare. Sfera publică a suferit o schimbare structurală în urma căreia a devenit mai „puțin clarificatoare și mai mult manipulativă”. Mai nou, înainte de a clarifica, se manipulează.
Spre deosebire de Kant, va trebui asumat, scrie Habermas, că „societatea mondială” are nevoie astăzi nu doar de „acordurile” dintre state, ci și de ceva ce obligă statele în mod reciproc și, în același timp, le garantează libertatea de mișcare. De asemenea, va trebui asumat că drepturile omului nu mai rămân doar în competența statelor, ci capătă prioritate pe agenda internațională. Va trebui asumat și că o organizare a „societății mondiale” prin instituții proprii este indispensabilă.
Împotriva lui Kant se ridică, însă, în continuare, un argument formulat clasic de către Carl Schmitt, la adresa instrumentării doctrinei drepturilor omului în relațiile internaționale. În Der Begriff des Politischen (1932), celebrul jurist scria: „atunci când un stat își combate adversarul politic în numele umanității, nu este vorba de un război al umanității, ci de un război prin care un stat anumit caută să ocupe, în raport cu inamicul său în război, un concept universal, asemănător cu folosirea abuzivă a păcii, dreptății, progresului și civilizației spre a le reclama pentru sine și a le nega dușmanului. <Umanitatea> este un instrument ideologic deosebit de folosibil”. Carl Schmitt a socotit „ideologie” ce servește „interese de putere” intervenția în numele drepturilor omului în treburile altor state și propunea energic „dezmoralizarea politicii”.
Habermas a replicat că drepturile omului sunt, deja prin proveniență, de natură juridică, încât acuzarea moralizării prin ele a relațiilor internaționale cade. Orizontul acestei acuzări este „revenirea la un statu quo ante al războiului nereglementat”, ca alternativă mai puțin susceptibilă să genereze conflicte. Carl Schmitt a putut apela la revenire fiind încredințat că dreptul internațional moștenit este capabil să rezolve problemele care apar. Numai că, „în forma sa clasică, dreptul a eșuat evident în fața războiului total desfășurat în secolul al 20-lea” (p.228) și nu funcționează. Astfel că „teza moralizării politicii și a inducerii de conflicte”, atunci când se apelează la doctrina drepturilor omului, nu rezistă. „Fundamentalismul” care a apărut în materie de drepturi ale omului nu se evită prin renunțarea la ele, ci doar prin convertirea lor în drepturi pozitive respectate în statele însele.
Se respectă drepturile omului? Fapt este că încălcări de drepturi ale omului se constată chiar în țări socotite campioane în materie, încât credibilitatea invocării drepturilor omului în relațiile internaționale nu este cea pe care o dorim.
Azi suntem în realități sesizate deja de Habermas. Doar că din 1995 încoace lumea s-a schimbat încă o dată (detalii în A. Marga, Schimbarea lumii, 2011), încât și în privința păcii avem nevoie de un concept adus la zi. Rezum aici datele situației actuale și configurez soluția.
Kant a avut în față societăți ce etalau instituții în care mulți oameni investeau încredere. Însă, mai ales în secolul al XX-lea, au intervenit pe scenă diviziunea partizană a societăților și critica ideologică, care au relativizat valorile. Habermas și-a mai asumat că lumea rămâne capabilă de unitate prin comunicare. Or, cu deosebire după 2020, în reacție la evoluția lumii de la unipolaritate la multipolaritate, s-a instalat treptat „scindarea” pe scară și mai mare și mai organizată decât oricând a lumii. Ca urmare, astăzi se practică oficial nu comunicare, ci subminări economice, stigmatizări și lovituri până și în muzică și sport! Formula „cine are altă părere decât noi este împotriva noastră”, a stângii și a dreptei de acum un secol, a fost readusă în actualitate ca regulă de guvernare și de relații internaționale. Este o situație nouă, al cărei prim rezultat e uzura vizibilă a „rațiunii”, de care Kant își lega speranțele, și pe care Habermas o reconstruia comunicativ. Noua situație nu obligă la abandonarea cerinței raționalității, dar ne cere să gândim forând mai adânc condițiile de satisfăcut pentru a ajunge la pace.
Convingerea lui Kant era că instituțiile republicii vor funcționa în așa fel încât pacea lăuntrică și exterioară va fi asigurată. Numai că realitatea a fost alta. Puterea executivă, în orice formă, i-a încălecat tot mai frecvent pe reprezentanții cetățenilor, oricum s-au organizat. De aceea, Carl Schmitt a putut spune, șocant, că ar fi posibil un stat democratic fără parlament. De altfel, el invoca experiențe ce atestă că parlamentul, ca instituție, nu evită derapaje: alegerea de persoane nepregătite; selecția de decidenți după fidelitate, nu după valoare; aducerea de amatori în guverne; crize politice; întreținerea demagogiei; abuzul de imunitate; autoacordarea de salarii nedemne; nivelul scăzut al dezbaterilor. Cu asemenea derapaje, parlamentul pierde legătura cu democrația.
Din nefericire, derapaje se întâlnesc și astăzi. Sunt de părere însă, că, după experiența istorică de până acum, este de ieșit din alternativa „sau parlamentarism de felul celui care derapează sau fără parlament”. Și o direcție și alta slăbesc nu doar parlamentul, ci țări întregi.
Azi este de ieșit din această alternativă printr-o „democrație reflexivă” care preia, în chiar formularea regulilor democrației, controlul extins al cetățenilor asupra aleșilor (A. Marga, Soarta democrației, 2022). Și regulile democrației au azi nevoie de consolidare cu noi prevederi. Pacea nu mai poate fi asigurată câtă vreme cei care decid îi controlează pe cetățeni, și nu invers. Mai ales că s-a ajuns în situații noi, cu decidenți al căror mandat a expirat sau care caută să-și acopere precaritatea cu decizii de mână forte sau comercializând bunuri publice și funcții.
Din capul locului, tema „păcii perpetue” rămâne utopică în fața istoriei, încât este realistă înlocuirea ei cu tema „păcii durabile” – acea pace care nu pregătește de fapt un alt război. Prin natura ei, „globalizarea”, înțeleasă ca politică de reducere a tarifelor vamale între țări (care trebuie mereu distinsă de „globalitate”, care este fapt, și de „globalism”, care este ideologie a unui centru) a legat popoarele. Dar ea a antrenat clivaje între și înăuntrul țărilor, care amplifică deja tensiunile și confruntările. Globalizarea universalizează, desigur, dar și conflictualizează. Habermas a mai sperat că forța de legare a popoarelor prin globalizare va fi mai mare decât forța de separare. Or, azi este tot mai clar că fără „corectura globalizării”, în așa fel încât de schimburi să beneficieze nu doar cei mai competitivi, ci, până la urmă, fiecare cetățean, nu va fi pace durabilă.
Trăim azi în „societăți nesigure”, iar nesiguranțele ating soarta fiecăruia, conștient de ele, sau nu. Or, nu este pace durabilă azi fără un acord măcar în mare privind trecutul. Este cazul să spunem că istoria nefastă a ultimului secol ar trebui lămurită pe baza probelor de arhivă, încât să nu mai alimenteze controverse ce devin ușor conflicte. Cel mai prolific istoric al contemporaneității, Niall Ferguson (The Pity of War, 1999), a dovedit, de altfel, că până și originea și, deci, răspunderea declanșării Primului Război Mondial trebuie reconsiderate. La noi, cel mai cultivat istoric, Florin Constantiniu (O istorie sinceră a poporului român, 1997), a atras atenția cât de necesară este istoria scrisă cu acuratețe. Ne putem ușor imagina cât este de reconsiderat în scrierea istoriei ultimului secol.
După anii nouăzeci, s-a extins credința că din principii ale libertății și democrației nu pot rezulta decât fapte bune. Or, nicio astfel de moralizare nu face principiile mai bune și nu-i face automat buni pe cei care le invocă. Dacă se pleacă de la perorația cu privire la cine este mai bun, se ajunge la alte conflicte. În general, nu ești mai bun doar pentru că împărtășești principii mai bune. Trebuie să le și practici. De aceea, moralizării de azi din viața publică ar fi timpul i se prefere analiza lucidă a ceea ce este, ca o altă condiție a păcii.
Așa cum am anticipat (Filosofia unificării europene, 2006) neoliberalismul instalat în anii nouăzeci nu va pacifica lumea. Eșecul lui face necesar cu totul alt liberalism – un „liberalism comunitar” (Michael Sandel), un „liberalism finalitar” (William Galston). În concepția mea, un „liberalism reflexiv”, adică liberalismul care se întreabă asupra condițiilor posibilității sale.
Este deja un reflex păgubos al liberalismului descompus ce se practică astăzi, acela ca rivalii să fie socotiți „extremiști”, încălcând astfel deviza liberalului la propriu – „eu pot să greșesc, tu poți să ai dreptate, dar noi împreună avem de rezolvat problemele”. Nu se rezolvă nimic desconsiderând concetățeni care respectă cadrul democratic, dar au alte vederi. Nu poate fi pace unde nu există disponibilitatea argumentării în condiții de egalitate și se recurge la denigrare.
Lumea a trăit nu o dată în condițiile mesianismului politic al unor curente, partide și personalități. Acesta s-a încheiat însă de fiecare dată cu stingerea treptată a drepturilor și libertăților. Orice mesianism politic se dovedește incompatibil cu democratizarea – spus-o teologul cel mai profilat al epocii, Joseph Ratzinger (Wendezeit für Europa?, 1992). S-a infirmat, în același timp, și teza „sfârșitului istoriei”, odată cu triumful unei politici.
Mesianismul politic și „sfârșitul istoriei” nu sunt compatibile cu pacea durabilă. Și în raport cu ele sporește azi nevoia de abordare din nou a întregului vieții, de noi viziuni și acțiuni și de minți libere capabile să le aducă în scenă. Ca și altădată în istorie, schimbările salutare nu au de unde pleca decât de la personalități și inițiative naționale.
În societatea modernă, politica rămâne subsistemul conducător de evoluție. Ea a încetat însă în multe țări să mai fie mediul comunicării și deciziei argumentative spre a rezolva probleme de interes public, așa cum prevăd constituțiile moderne. Corelat, diplomația a încetat să rezolve crizele, devenind un soi de negoț ieftin, și s-a degradat în flatări. Mai nou, destui „diplomați” cultivă ură și nedreptăți, angajează războaie, drept condiție de supraviețuire a lor și a mai marilor care-i numesc. Au cam dispărut oamenii de stat, dar se înmulțesc „politicienii” care comit abuzuri și aduc daune. Aceștia desfigurează statul de drept, slăbesc dezvoltările, guvernează fără legitimare, apoi dau vina pe alții sau pe condiții. Pacea nu are cum să se asigure fără restabilirea politicii propriu-zise, iar aceasta presupune revenirea la legitimarea democratică a reprezentanților și a deciziilor lor.
Nu este pace fără respectarea dreptului internațional. Doar că dreptul internațional clasic a eșuat în războaiele ultimului secol, iar astăzi unii confundă dreptul internațional cu acorduri (de pildă, Helsinki 1975), memorandumuri de circumstanță (Budapesta, 1994) și declarații sau decizii administrative luate în „războiul rece”. În plus, drept internațional nu înseamnă să pui procurori să amenințe țări și personalități aflate în competițiile vieții. Dreptul internațional ar trebui repus în funcțiune recunoscând că, la propriu, el este în tratatele ratificate de parlamente reprezentative, capabile să confere legitimitate, și nu în alt loc.
O condiție a păcii rămâne respectarea drepturilor omului. Numai că drepturile omului trebuie clarificate dincoace de disputa postbelică intervenită ca urmare a sciziunii în interpretarea Declarației universale a drepturilor omului (San Francisco, 1948). Drepturile omului sunt de luat în unitatea drepturilor politice, sociale, economice. Altfel, se dezmint.
Nu este pace durabilă fără recunoașterea reciprocă a statelor și fără stoparea terorismului. În deceniile recente, organizațiile internaționale nu au putut împiedica războaiele. Prea des ele nu și-au aplicat rezoluțiile, iar terorismul le-a intimidat. Eliberarea de ideologii a organizațiilor internaționale este azi condiție a revigorării lor.
Compromisul este uneori sănătos, dar pregătește doar alt conflict. „Sacrificiile” ce se cer în vederea păcii pot fi socotite dificile, mai ales când este vorba de teritorii alocate circumstanțial, dar amânarea rezolvărilor nu este înțeleaptă, cum se crede, căci nu rezolvă ceva. „Pacea durabilă” presupune multe. Astăzi, în orice caz, ea presupune eradicarea urmelor celui de Al Doilea Război Mondial, începând cu abolirea până la capăt a pactului Ribbentrop-Molotov. Este din nou ora la care cel de Al Doilea Război Mondial ar trebui încheiat cu tratate – nu doar acela de consacrare a păcii, de la Paris (1947). Cum au spus constituționaliștii cei mai calificați, unele chestiuni rămase din acest război nici nu au fost încă atinse. În orice caz, fără curajul adevărului și a deciziei chibzuite și fără tratate ca bază a dreptului internațional, nu are cum să fie pace durabilă.
Printre componentele mereu viguroase ale proiectului kantian este etica păcii. Nu orice comportament al celor implicați duce la pace. Astăzi putem doar adăuga că nu se ajunge la pace luând de bună propaganda despre rival, oricât de răspândită, pacea fiind înainte de orice înțelegere cu rivalul, nu despre el. Proclamarea apriori a victoriei de către cineva dinamitează de la început drumul spre pace. Iar cine cere doar arme, evident că nu are de a face cu pacea. Nu au cum să ducă la pace comportamente prin care se vrea doar mascarea de abuzuri și erori și accesul la decizii ocolind legitimarea democratică.
Aranjamentele internaționale de după 1972 și 1985, care au însuflețit generațiile și au suscitat speranțe pretutindeni, au fost puse în paranteză din momentul în care li s-a preferat, neașteptat, politica „distincției amic-dușman”, ce părea destinată muzeului. Or, nu se ajunge la pace durabilă fără disponibilitatea la cooperare organizată. Dovadă este și faptul că democratizarea care a avut loc, în diferite țări, din anii nouăzeci încoace, s-a putut realiza atunci când minți deschise și responsabile au pus umărul la reașezarea lumii.
Articolele proiectului de „pace durabilă”, pe care le-am formulat mai sus, pot fi oricând generalizate și aduse în formularea logică dorită. Filosofia din care ele fac parte este susținută din capul locului de analizele istorice și economice, sociologice și culturale de cel mai bun nivel din zilele noastre.
Autor: Andrei Marga
Sursa: http://www.andreimarga.eu