Pe cerul democrației în Europa se adună tot mai mulți nori negri. În anii nouăzeci, se vorbea cu speranță de „valurile democratizării”, căci după Germania și Italia, în 1945, a urmat sudul, cu Spania și Portugalia, apoi centrul, cu Polonia, Ungaria, Cehia, șirul continuând cu sud-estul și răsăritul Europei. Atunci s-a discutat intens de democratizare, care avea să și înainteze.
Cursul istoriei s-a schimbat, însă. Cum încă Helmut Schmidt constata cu îngrijorare, Uniunea Europeană s-a lăsat absorbită mai mult de extinderea spre răsărit, decât de integrarea democratică a propriilor rânduri, iar relația cu Rusia nu și-a mai găsit soluția. Înțelegerea Reagan- Bush-Gorbaciov, pe care secretarul de stat James Baker o vedea culminând prin conlucrarea Rusiei cu Alianța Atlantică și o amintea nu demult ca oportunitate pierdută, a rămas în arhive.
Pe acest fundal, democratizarea s-a oprit, în mare, la ceea ce s-a atins în anii nouăzeci. Căci între timp democrația a avut de înfruntat nu doar autoritarismul, cum se iluzionează și acum adepții lui Karl Popper, ci și alți demoni – unii ieșiți din sânul ei. Cum se vede cel mai limpede pe cazul României actuale, autoritarismul este generat de degradarea democrației înseși atunci când se unesc neajunsuri culturale, acțiunea serviciilor secrete și decidenți rudimentari.
Un fapt – zilele acestea, ca urmare a primitivei gestiuni a pandemiei în țara lor, cetățenii României care călătoresc în străinătate riscă să fie trimiși în carantine și să fie din nou priviți cu suspiciune. Aceasta nu pentru că cineva le-ar purta sâmbetele, ci din cauza regimului care i-a luat sub control și-și dovedește cu fiecare pas incapacitatea.
Multe dintre cele ce afectează viața oamenilor se pot pune în seama istoriei lumii – tendințe, imperii, politici discrimatorii. Cotitura din anii 1990, din Europa Centrală și Răsăriteană, ține cu siguranță de mișcările istoriei universale. Dar nu poți pune în seama acesteia tot ce se petrece într-o țară. Nici nu este nevoie ca cineva din afară să vrea subminarea democrației în respectiva țară – o fac cu mâna lor unii dintre cei dinăuntru. Bunăoară, se observă bine cum mulți așa-ziși “liberali” de azi luptă și în România nu pentru libertăți și drepturi cetățenești lărgite. Ei aspiră nu la abolirea autoritarismului și, deci, la democrație, ci tot la autoritarism, altul, dar al lor. Caragiale i-a văzut doar ridicoli; acum fac rău organizat unei țări întregi.
O veche teoremă spune că meritocrația pretinde democrație, iar democrația fără meritocrație se sfarmă. Azi nevoia de a reuni cele două se confirmă din plin, iar în țări care se respectă se apelează la decidenții mai capabili.
Doar că până azi, deși a fost experiența tragică a anilor treizeci, nu s-a discutat ce se petrece atunci când democrația nu mai este meritocratică. Ascensiunea la decizii a celor mai slabi, sesizată de Stendhal și Thomas Mann („die Untersten”, cum îi numea romancierul german!), abia trebuie analizată. Cum se vede și astăzi, prostocrații desfigurează instituțiile, măsluiesc voința politică, slăbesc economia, distrug motivația, irosesc oportunitățile. Ei pot fi duși la guvern, pot câștiga și „alegeri”, dar din rătăcirile lor nu ies decât pierderi.
O altă teoremă spune că solidaritatea democrațiilor condiționează reușita democrației într-o țară. Faptul este cunoscut, doar că solidaritatea s-a pervertit. Invocând-o, se cultivă mai nou clici, deloc mai arătoase decât cele înlăturate de la putere. Pe bună dreptate se acuză un “internaționalism sectar”, care sprijină coterii „cleptocratice” în numele luat în deșert al democratizării (Sarah Chayes, Thiewes of States. Why Corruption Threateans Global Security, 2015), sau folosește presiunea externă ca mijloc de dominație (Dorothea Gädeke, Politik der Beherrschung. Eine kritische Theorie externer Demokratieförderung, 2017), sau instrumentează „independența justiției” pentru a lovi în rivali și a-i favoriza pe suporteri. Maladia „juridismului” (Daniel Loick, Juridismus. Konturen einer kritischen Theorie des Rechts, 2017) face să nu se înțeleagă nici astăzi că nu este posibilă independența justiției cu magistrați numiți de persoane în funcții și nici cu activiști mediocri, având infracțiuni la activ, pe post de magistrați. Un nor negru pentru democrație s-a creat astfel din combinația cleptocrației, noii voințe de dominație și „juridismului”.
Altă primejdie vine din performanța fără precedent a digitalizării. Grație acesteia, posibilitatea de exprimare individuală și de informare liberă a oamenilor nu a fost niciodată mai largă. Niciodată “lumea fizică” nu a fost dublată de o “lume virtuală” creată cu ajutorul tehnologiei comunicațiilor, iar “puterea” nu a fost atât de pusă la încercare dinspre informație. “Lumea virtuală” poate sprijini distrugerea, cum se observă în cazul terorismului, dar ea poate fi socotită, cum arată strategia de refacere a unor țări, “noul ciment” al reconstrucției (Eric Schmidt și Jared Cohen, The New Digital Age. Reshaping the Future of People, Nations and Business, John Murray, London, 2014, p. 218). Numai că, “odată cu extinderea conectivității și a telefoanelor mobile, cetățenii vor avea mai multă putere decât oricând în istorie, dar împreună cu pericole în ceea ce privește viața privată și securitatea”.
Situația este gravă pentru democrație. Căci „o societate străbătută de rețele digitale, care este supravegheată nu numai de giganții comerciali ai Internetului, ci și de serviciile secrete ale statelor, la fiecare pas și în fiecare moment, nu este mai mult, ci mai puțin autodeterminată. Ea posedă nu mai multe, ci mai puține libertăți.” (Yvonne Hofstetter, Das Ende der Demokratie. Wie din künstliche Intelligenz die Politik übernimmt und uns entmündigt, Penguin, München, 2018, p.33). Odată cu Google-Online, s-a trecut la folosiri gratuite ale serviciilor digitale, care ascund faptul că se câștigă mai mult stocând și folosind datele personale ale utilizatorilor în scopuri comerciale sau pur și simplu pentru a-i manipula. Digitalizarea, sub această dirijare, „fragmentează societatea, în măsura în care ea o descompune în părți componente mai fine, pentru a personaliza și a individualiza“(p.68). Se ajunge ca „ceea ce este public să nu mai aibă putere“, tocmai din momentul în care totul a devenit, într-un fel, public! Pe deasupra, granițele dintre supravegherea în treburi de stat și supravegherea vieții private se dizolvă inevitabil. O „societate a controlului” tinde astfel să înlocuiască democrația.
Odată cu Facebook și Twiter, „comunicarea unu-la-mulți s-a transformat …într-o comunicare mulți-la-mulți“ (Yascha Mounk, Der Zerfall der Demokratie. Wie der Populismus den Rechtsstaat bedroht, Droemer, München, 2018, p.164), în care nu mai există nicio instanță orientativă. Se constituie o rețea de influențare a minților și comportamentelor ce pune în pericol democrația sub aparența că informează oamenii. În plus, odată cu Internetul, „căutătorii de neliniște par să câștige controlul asupra forțelor continuității“ (p.26-27) și capătă un fel de ascendent în raport cu cetățenii.
Nu poate fi democrație unde nu sunt partide cu viziuni profilate aflate în competiție. Și sub acest aspect situația este precară.
Am arătat detaliat în alt loc (A. Marga, Identitate națională și modernitate, Libris Editorial, Brașov, 2018) că partidele însele sunt deocamdată excedate. Social-democrații nu și-au elaborat concepția pentru globalizare și digitalizare și se lasă adesea surprinși de cotitura spre „tehnicile” politice ale anilor treizeci, liberalismul nu mai apără libertăți și drepturi ale cetățenilor, ci strânge rândurile în jurul unui vătaf care le promite supraviețuirea, în multe țări creștin-democrația nu știe să convertească valorile proprii în soluții politice, ecologismul s-a oprit înainte de a avea o vedere cuprinzătoare asupra societății.
Încălcarea libertăților și drepturilor fundamentale nu duce decât în impas. Iar cine nu știe să dea seama de situația acestora și să-și asume criza de azi a civismului, spre a o dezlega, subminează democrația.
Îmi amintesc din nou preocuparea lui Frank Schirrmacher, prestigiosul editor al “Frankfurter Allgemeine Zeitung”, de a elabora „analiza prezentului din perspectivă universală” în optica autonomiei persoanei. Pe când mulți își închipuie că distincția „stânga – dreapta” mai are simplitatea de altădată, la întrebarea dacă nu se simte jignit să fie socotit „de stânga”, editorul puternicului ziar conservator a răspuns: „Jignit? Nu m-am gândit la asta. Nu găsesc nici că m-aș fi schimbat. Dar sunt, ca toți ceilalți, doar martor la o gândire ce duce în mod necesar la privatizarea câștigurilor și la socializarea datoriilor”. Altfel spus, problema este de așa natură că nu poți decât apăra – rămânând rațional și integru – valorile din care constă democrația, chiar dacă poți fi socotit “de stânga”.
Reorientarea populaței suplimentează dificultățile. S-a observat că „în democrațiile din lume se petrec două dezvoltări aparent contradictorii. Pe de o parte, atitudinile oamenilor devin tot mai iliberale. […]. Pe de altă parte, elitele câștigă control tot mai mult asupra sistemului politic și îl separă bucată cu bucată de opinia publică. Mai puțin decât oricând cei care dețin puterea sunt dispuși să ia în seamă voința poporului. Tocmai de aceea, liberalismul și democrația, elementele fundamentale ale sistemului nostru politic, intră tot mai puternic în conflict”( Yascha Mounk, p.23). S-a petrecut ceva peste toate așteptările. „Neobservat de cei mai mulți politologi, în multe țări s-a insinuat un sistem al dreptului fără democrație” (p.292), care dă acum tonul.
Însăși atitudinea cetățenilor față de democrație s-a schimbat. S-a constatat, de pildă, că în Statele Unite, două treimi dintre cei născuți înainte de 1950 consideră democrația extraordinar de importantă. Dintre cei născuți după 1980, doar sub o treime! În Germania, acum douăzeci de ani, fiecare al șaselea cetățean prefera un lider puternic. Azi, fiecare al treilea! În Franța și Marea Britanie, fiecare al doilea! Iar statisticile aduc și alți indicatori elocvenți.
Așa cum funcționează, democrațiile însele nu dau multe motive de speranță. Între altele, ele permit mărirea puterii celor care ajung la decizii și sporesc apatia politică a cetățenilor. În unele țări, ajung la decizii inși care promit marea cu sarea, care aruncă vina mereu pe dușmani inventați, care fac magistrați din acoliți, care își adjudecă mass media, iar legile electorale se modifică în favoarea majorităților. În Grecia, s-a capitulat în fața băncilor, în pofida unui vot popular, în vreme ce „zona Euro oferă un exemplu extrem al unui sistem politic în care oamenii au sentimentul că pot tot mai puțin să se sfătuiască asupra politicii“. Tot mai mulți au senzația că „gândirea lor abia dacă mai are influență asupra acțiunii statelor“, iar indiferența crește.
Unul dintre gânditorii prestigioși de astăzi a avertizat că democrația nu este posibilă în afara statului național. Acesta scria că, “privând națiunea de legitimitatea ei, mișcarea democratică aduce la lumina zilei comuniuni de dinainte de democrație. Națiunea democratică a fost medierea medierilor, căci ea lega comuniunea cu consimțământul” (Pierre Mannent, La Raison des nations, Reflexions sur la democratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006. p.20). Și mai recent, s-a spus justificat că “dacă vrem să păstrăm democrația fără a renunța la potențialul emancipator al globalizării, atunci trebuie să facem în așa fel încât statele naționale să își poată lua din nou în mâinile proprii destinul lor” (Yascha Mounk, p.27). Nu dă rezultate soluția celor care susțin că statul național, globalizarea, democrația nu merg mână în mână, și nici opinia celor care cred că soluțiile sunt de acum doar internaționale. În orice caz, cât timp nu se recunoaște indispensabilitatea statului national – care nu este etnostatul – alt pericol pândește democrația în Europa.
Apelul Vigano a atras atenția că în unele țări se profită de pandemie pentru a suspenda libertăți și drepturi fundamentale și, prin implicație, democrația. Apelul se dovedește pe zi ce trece tot mai justificat.
Chiar aici, unde trăim. Nefiind sugativă turistică, fiind prea puțin circulată, cu contacte comparativ mai reduse, România avea șanse să fie mai puțin atinsă de pandemie. Azi, însă, înăuntrul ei, infectarea este mult mai mare decât raportează „autoritățile”. Ea își are rădăcini multiple: acei peste un milion de diasporeni („votanții noștri”, cum spunea posesiv un „liberal”) aduși în țară fără control sanitar serios și intrați în comunități; amânarea testărilor și apoi interminabilul dribling spre a nu se observa amploarea crimei; amatorismul administrativ; repezirea în măsuri de controlare a cetățenilor și de scoatere din funcțiune a parlamentului, a sindicatelor și a forțelor vi, în locul individualizării situațiilor și al tratării lor în mod adecvat de către autoritățile de la fața locului.
Obsesia „alegerilor” pentru a da „guvernul meu”, în loc de guvernul țării, a întrecut în România actuală preocuparea pentru viața cetățenilor. Se falsifică de fapt din calcule meschine ale unui „președinte” depășit de situație, care pare gata să sacrifice vieți, condițiile de viață, prestigiul țării, pentru a împiedica tragerea la răspundere și răspunderea în general.
La o analiză lucidă, situația din țară s-a degradat continuu de-a lungul ultimilor ani. Se poate ușor constata că stări de urgență militară, în locul celor sanitare, și legi de limitare a libertăților și drepturilor fundamentale, în locul deciziilor pricepute și discutate public, nu rezolvă nimic. Doar că permit un autoritarism grotesc, ce se servește de un guvern incapabil și de măsluirea voinței politice. Care, de altminteri, pare a fi și ținta!
Atacarea recentă de către vârfuri ale actualului regim a Curții Constituționale – care rămâne, în orice țară matură, place sau nu, reazemul ultim al cadrului democratic – este simptom de profunde carențe civice și juridice. Mai grav, al disprețului pentru democrație, câtă și cum este! Iar împrejurarea că sar în sprijinul atacului „constituționaliști” de mucava, servitori știuți ai slăbirii democrației, demască în plus ascendența juridică a regimului.
Evident că nu are loc nici o interogare etică: cu ce drept desfigurezi sau ataci instituții ale unei democrații pe care nu o pricepi și la care nu ai contribuit cu ceva? Nu se pune nici întrebarea simplă dacă nu cumva va fi, totuși, normalitate în această țară după ce trece epidemia de nepricepere și incultură a actualilor decidenți!
Deocamdată, se adună nori negri pe cerul democrației. Ce va fi este, pentru moment, din nefericire, în seama unor forțe care nu vor și nu știu ce este democrația. Dar care o avariază din plin.
Autor: Andrei Marga
Sursa: Cotidianul